Se cade uneori să ne aplecăm cu mai multă grijă asupra locurilor prin care trecem, căci în drumul nostru ni se poate ivi prilejul de a ne întâlni cu Dumnezeu unde ne aşteptăm mai puţin. Aşa ni s-a întâmplat şi nouă când, plecaţi cu treburi prin Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, am fost gata-gata să trecem, fără a o descoperi, pe lângă Mănăstirea Valea, din localitatea Ţiţeşti, aflată la scurtă cale de Mioveni. Doar îndemnul unor localnici şi glasul tainic al Celui de sus ne-au îndreptat paşii spre altarul unde Mântuitorul Însuşi ne chema să descoperim chipul minunat al acestei mănăstiri şi istoria ei aproape uitată de semeni.
Se aprinsese amiaza împuţinându-se, precum o frunză uscată de fag cuprinsă de vâlvătaia focului, când, vrăjiţi de frumuseţea câtorva vechi cruci din piatră, ce veghează de veacuri trecerile oamenilor prin răspântiile drumurilor, o apucarăm pe un drum spre o necunoscută mănăstire, spre care ne îndreptaseră paşii îndemnurile unor localnici din Racoviţa. Şerpuiam întocmai unduirea drumului îngust, mărginit de scurgerea secetoasă a unui pârâu neîngrijit, scăpând din vedere mănăstirea pierdută prin frunzişul nesperat de verde ce se răzleţea de-a dreapta noastră, dincolo de casele sărăcăcioase ale unei aşezări de rudari.
Şi numai când drumul se înfundă în cale, am înţeles că trecuserăm pe lângă Mănăstirea Valea. Aşa că ne-am întors, ceva mai atenţi, zărind deodată turlele aşezământului.
La scurtă distanţă de drumul principal al satului Ţiţeşti, sprijinindu-şi zidurile mâncate de mucegaiuri şi timp de coasta unei păduri, Mănăstirea Valea, veche ctitorie cu începutul pierdut în negura veacurilor, te lasă cu răsuflarea tăiată. O bijuterie voievodală, sculptată parcă din dăltiţă şi aşezată cu penseta de meşteri iscusiţi în mijlocul poieniţei, mănăstirea poartă în chipul ei nu numai frumuseţea veacurilor trecute, ci şi istoria, curăţia, smerenia ctitorilor şi părinţilor ostenitori ce i-au lustruit pragul cu metaniile lor.
Când ctitorii ies din morminte ca să ne vorbească
Am fost chemaţi, cu siguranţă, tainic, aici, la ceas de adevăr, căci mult prea mult uitată, mănăstirea a simţit nevoia unui ţipăt, lăsându-şi ctitorii să iasă la suprafaţă din mormintele lor, pentru a afla noi, cei de astăzi, istoria din veac, jertfirea şi mai ales rugăciunea rostită spre mântuirea acestui neam, căzut din cine ştie ce slăbiciuni în uitare şi neglijenţă, în lipsă de respect faţă de trecut.
Am nimerit, deci, la Valea, exact în ziua în care arheologii executau săpături la baza zidurilor bisericii mănăstirii. Aici, unde din 2006 s-a adunat, după o lungă perioadă de lipsă, o minusculă obşte de călugări care, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, s-a aşezat la rugăciune şi nevoire spre a lega firul întrerupt al vieţuirii monahale.
Aşa am devenit noi martori ai istoriei, spre a consemna despre trecut, prezent şi viitor, ca nişte cronicari de ocazie, faptele, zicerile şi mai ales nezicerile vremurilor.
Descoperirile arheologice din anul 1969 au stabilit că actuala biserică a mănăstirii a fost ridicată pe locul unui fost lăcaş de lemn, cu temelie de bolovani, despre care mărturiseşte piatra de pe mormântul jupâniţei Vişa, plecată spre cer în anul 1525.
Peste ea, Radu Paisie Voievod (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare, a ctitorit actuala biserică, avându-l ca ispravnic pe Vlaicu, mare logofăt din Piscani, căruia avea să-i reteze capul pentru trădare, rămas în tradiţie cu numele de "Iuda", după cum aflăm de la Spiridon Cristocea, directorul general al Muzeului Judeţean Argeş, aflat pe şantierul arheologic al mănăstirii.
În decursul veacurilor, aici s-a aşezat frescă, s-au făcut lucrări de restaurare şi adăugiri, de mănăstire legându-şi numele egumeni ai vremii şi domni precum Constantin Mavrocordat, Vlad Vodă Călugărul, Neagoe Basarab şi alţi trăitori şi ostenitori întru Hristos.
Decăderea aşezământului a început odată cu închinarea lui, în 1623, Mănăstirii "Sfântul Mihail", din Poganiani-Rumelia, din Grecia, ajungându-se ca în 1947, ca multe alte aşezăminte, să fie închisă, aici oficiindu-se doar slujbe de înmormântare.
Inelele, bumbii şi veşmintele de aur din morminte
Intrăm în biserica în care se efectuează săpături arheologice, pentru că sfântul aşezământ a intrat într-un amplu proces de restaurare.
"Am descoperit deja trei morminte, două de femei şi unul de copil, în pronaos, cu un inventar funerar deosebit, ce cuprinde două inele de aur, bumbi din argint aurit, fragmente de veşminte cu fir de aur, care vor fi curăţate şi restaurate. În naos, sunt mai multe pietre de mormânt, mutate acolo din pronaos. Acesta este unul dintre cele mai vechi monumente din Argeş şi nu numai. În afară că este ctitorie domnească, biserica este importantă din punct de vedere arhitectonic, mai ales pentru faţadă, care este făcută din cărămidă aparentă, lucru care dă o anumită cromatică, o anumită frumuseţe. Această biserică probabil l-a inspirat şi pe Mihnea Turcitu, care a ridicat Mănăstirea Tutana, al cărui ispravnic a fost viitorul domn Mihai Viteazul", ne spune directorul Spiridon Cristocea.
Dar ceea ce te lasă fără glas este fresca. Tinda a fost pictată în 1797, iar pronaosul în 1746. În anumite registre din altar se văd cele trei straturi succesive de pictură: primul de la 1548, din vremea lui Mircea Ciobanul, al doilea de la 1746, iar al treilea de la 1846. Podoaba bisericii este catapeteasma din lemn, de pe vremea lui Constantin Mavrocordat.
Locul unde rugăciunea călugărilor este muncă
Ne rotim muţi de admiraţie, cu ochii pe bolţi, unde sfinţii şi îngerii "trag" de privirile noastre spre taina, măreţia, curăţia şi echilibrul cerului. Ne înălţăm, pentru a coborî apoi în stranele de lemn ascultând corul heruvimilor şi rugăciunile celor trecuţi prin veacuri. Afară, un sfânt de pe peretele din dreapta şi necunoscuţii logofeţi şi domni redaţi sub veşmântul său fixează eternitatea în varul lustruit de ploi şi viscole, spre mirarea, bucuria şi nevorbirea noastră.
Ne trezeşte din această reverie, cu cuvintele sale, părintele Daniil Niţă, stareţul mănăstirii: "Suntem fericiţi că vieţuim aici şi că putem repune pe picioare o biserică foarte veche, monument istoric de o unică frumuseţe, şi nădăjduim să o facem să arate cum arăta odinioară. Aici, Dumnezeu ne poartă de grijă, iar rugăciunea noastră e munca. Din 2006, am purces la restaurarea mănăstirii. În timpul săpăturilor (se lucrează de luni până vineri, dacă nu sunt sărbători), sâmbăta şi duminica facem slujbe chiar în biserică, pentru că nu avem alt paraclis. Dimineaţa, până vin cei de la muzeu, la ora 9:00, facem slujba tot în biserică", ne spune acesta.
Ne despărţim cu greu de acest loc, unde am trăit nesperat şi profund întâlnirea cu Dumnezeu, cu istoria şi nevăzutul văzutului, pentru a mărturisi celor ce ajung prin apropiere că la Valea nu e loc de regrete şi nici timp de pierdut. Ci numai linişte, aşezare, pace, lumină, bucurie şi dor de cer.
