Vărbila, mănăstirea strălucitoare ca lumina Învierii

La numai 15 km de Ploieşti, în Protopopiatul Urlaţi, din Arhiepiscopia Bucureştilor, se ridică astăzi Mănăstirea Vărbila. Aşezământ strălucitor ca lumina ce anulează misterul mormântului golit de moarte şi mărturiseşte adevărul Învierii Mântuitorului Hristos. Aproape de noi, dar atât de departe însă de mult prea înstrăinatul nostru prezent, mănăstirea de var a înviat din propria-i moarte. Miracolul ce ni se dăruieşte acum poartă în sine bucuria unei triple împliniri: vrerea Celui Înviat, jertfelnicia preotului Gheorghe F. Diţu şi martirajul voievodului întregitor Mihai Viteazul, căzut la rugăciune, în secolul său, şi în biserica acestui loc sfânt.

Un drum la Vărbila, în orice clipă a anului, te înluminează a Paşte. Nu se poate ajungând aici să nu trăieşti mai întâi tristeţea Marii Vineri, apoi liniştea Marii Sâmbete, ca să tresalţi după aceea în bucuria Duminicii Învierii. Pentru că Vărbila ţi se dăruieşte, cu tot ceea ce are, ca o Săptămână a Patimilor spre a ţi se lipi de suflet ca o izbândă asupra morţii. Din acest motiv, drumul de întoarcere spre casă ţi se pare mai frumos şi mai plin, pentru că sufletul ţi s-a odihnit la Vărbila, ţi s-a uşurat, s-a luminat şi s-a curăţit de nebănuite patimi sau ignorate încercări. Până la urmă, drumul la această mănăstire, din orice perspectivă l-ai judeca, este un pelerinaj. Şi dacă ai prilejul, pe care l-am avut noi, de a urca în clopotniţă, în terasa pridvorului sau pe schelele de pe care meşteri iscusiţi "repară" chipurile sfinţilor zugrăviţi în varul pereţilor, cu smerenia, delicateţea şi evlavia cu care ar atinge sfinte moaşte, cu siguranţă vei trăi mai profund, aproape concret, bucuria luminii şi te vei îmbrăca în Înviere.

O istorie din care vrea să se înalţe o mănăstire

În aceste zile, fosta Mănăstire Vărbila, astăzi biserică parohială, se agită nerăbdătoare în strânsoarea schelelor, cu obrazul mirosind a var proaspăt dospit şi a vopseluri de apă, încercând parcă să scape de trebăluirea meşterilor de tot felul, care-i forfotesc prin curte şi-i scormonesc subsolul. Răbdarea pare a i se fi terminat, căci simţi în zbaterea ei sorocul învierii. Istoria prăvălită ca o lespede peste aşezământ se va îndepărta, fără a fi însă uitată, pentru a deschide cale verticală unui nou început.

Acest atât de special loc de închinare şi rugă din Ţara Românească îşi are începutul pe la anul 1510, de când datează o primă atestare documentară, fiind întemeiat de către trei boieri, Dragomir Spătaru, Toma Ban şi Caraci sau Crăcea Vistier, pe vremea lui Radu Paisie, toţi decapitaţi de-a lungul timpului "pentru viclenie şi uneltiri mârşave", cum grăiesc cronicile. A fost mai întâi schit, apoi mănăstire de călugări, devenind din 1867, după secularizarea averilor mănăstireşti, biserică de mir, actualul preot, Gheorghe F. Diţu, fiind al 14-lea părinte slujitor. Biserica schitului a fost la început de lemn, iar din 1529 s-a ridicat actuala construcţie din zid.

Veacurile au adus peste acest complex mănăstiresc, înconjurat de ziduri ca o cetate, numeroase modificări care i-au definit în cele din urmă spaţiul, casa ţărănească, beciurile, clopotniţa şi celelalte părţi componente. Despre bogăţia mănăstirii şi despre tulburătoarea ei trecere prin vremi vorbesc cele trei rânduri de pisanii, tălmăcite de Nicolae Iorga şi Nicolae Stoicescu, documentele şi legendele. Una din ele spune că atunci când a avut loc o bătălie dintre Mihai Viteazul şi tătari, până ca armata să ajungă la Bucov, oştenii Măriei Sale şi-ar fi potcovit caii invers, derutându-i astfel pe năvălitori.

Vrednicia călugărilor este pomenită în hrisoave, la fel şi munca robilor ţigani care au fost aduşi aici, precum şi perioada de jalnică neglijenţă în care s-a aflat mănăstirea pe vremea în care era închinată. Tot documentele vorbesc despre distrugerile cutremurelor din 1670, 1802, 1940, despre reparaţiile pe care i le-au adus boierii Filipeşti şi urmaşii lor, pe la 1802-1804, despre febra tifoidă care a făcut ravagii în zonă sau despre războaie.

Dar mănăstirea poartă în însăşi taina ei clipele în care Voievodul Mihai Viteazul, care se oprea adesea la Vărbila, urca tăcut în clopotniţa bisericii, la sfat cu preotul, sau îşi pleca genunchii la rugăciune în faţa altarului. Aşa s-a întâmplat şi înainte de bătălia de pe râul Bucovel, din apropierea mănăstirii, când, văzând că numai bunicul său era pictat pe pereţi, ar fi hotărât ca la întoarcerea din bătălia pentru întregirea neamului să dea ordin să fie pictaţi toţi membrii familiei, inclusiv Mircea cel Bătrân, din care începuse a se socoti coborâtor. "În bisericuţa asta de taină, ar fi spus el, trebuie să se afle tot neamul de voievozi."

Astăzi, marele domn valah a revenit în acest loc atât de iubit, căci nu a putut sta departe de el. De aceea a luat chip de bronz şi s-a aşezat la rugăciune continuă lângă peretele din stânga al bisericii, ca să-i audă inima bătând şi pe Domnul binecuvântându-i jertfa.

O bucurie mai mare decât naşterea propriilor copii

Deşi îmbrăcată în schele la interior, frumuseţea şi nobleţea acestui aşezământ te copleşesc de cum îi treci pragul. Văruită în alb la exterior, de departe, dar şi de aproape, biserica şi zidurile care o înconjoară strălucesc precum veşmântul şi chipul Mântuitorului Înviat. De aceea, de cum ajungi aici, începi să respiri în ritm pascal şi să te îmbraci în lumină. Nimic, nici pictură, nici spaţiu, nici aer nu te asaltează, nu te presează, nu te comprimă, ci te înalţă armonic, uşor, ca un fuior de făclie aprinsă.

Şi-n această genune de timp, chipul părintelui Diţu vine să completeze istoria însăşi. Căci, deşi este preot de mir, la înfăţişare, trăire şi faptă pare monah, duhovnic de domn şi oaste, încins prin voire de sus să izbândească în marea bătălie cu timpul. Cu însăşi istoria potrivnică, cu veacurile de restrişte care au transformat fosta mănăstire în ruină.

Din 1985, după doi ani de căutări, s-a aşezat la Vărbila, ca preot paroh pentru biserica aceasta şi pentru Filia Valea Cucului, cu convingerea că venirea aici este o lucrare a lui Dumnezeu.

Determinat de tatăl său, preot şi el, să se aşeze în sat, "pentru a nu i se schimba traseul vieţii, după absolvirea facultăţii", a venit în parohie însoţit de bunic şi a intrat "în misiune". De atunci continuă, cu o înverşunare de invidiat, "să scoată din aşteptare" mănăstirea şi să ducă la bun sfârşit ceea ce începuse, după 1977, părintele Gheorghe Ionescu.

Cu fonduri adunate de pe unde s-a putut, cu sprijinul localnicilor, al binefăcătorilor, al autorităţilor locale şi judeţene, al ministerului de resort şi cu ajutor european, a reuşit să aducă până aproape de desăvârşire ceea ce sfinţia sa numeşte "o mare jertfă care, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu se putea face". Şi faţă de care spune convingător că simte "mai mult chiar decât faţă de naşterea celor trei copii ai mei, şi o bucurie ca de renaştere", pentru că a trăit să vadă ceea ce nu credea că va fi finalizat vreodată.

Valoarea ansamblului şi cei 1.000 de copii botezaţi

Mănăstirea Vărbila, astăzi monument istoric de categoria A, nu a fost niciodată cotropită, iar sub Piscul Mesei, undeva deasupra codrilor ei, poate, încă, preoţi neştiuţi din vechime continuă să săvârşească în taină Liturghia sub pământ. Căci acolo se spune că s-ar afla sfintele vase şi odoarele mănăstirii, puse la adăpost, cu veacuri în urmă, de teama năvălitorilor. Iar aici, în biserica de la suprafaţă, policandrul şi alte odoare depun şi ele mărturie despre bunurile lăcaşului, căci sunt realizate din dania cântăreţului Dima, care a descoperit prin anii '40 ai secolului trecut, într-o firidă din altar, parte din tezaurul mănăstirii.

Valoarea acestui ansamblu unitar o dau deopotrivă catapeteasma originală din piatră, din secolul al XVI-lea, printre puţinele de acest fel din Ţara Românească, foişorul cu pridvor, unicat - se pare - la noi, sfeşnicele împărăteşti şi mormintele ctitorilor. Apoi, pictura în fresco, realizată în patru etape istorice: prima, pe catapeteasmă, la fel de vie astăzi ca şi pe la 1532 când a fost făcută, a doua, de pe la 1802, după marele cutremur, a treia, de pe la 1860, din vremea urmaşilor boierilor Filipeşti, şi a patra, fresca actuală, executată de artistul Ion Chiriac, care va desăvârşi armonic opera iconografică a sfântului lăcaş. Lor se adaugă clopotniţa, beciul şi toate celelalte părţi ale ansamblului despre care, pentru fiecare în parte, vorbeşte părintele.

L-am întrebat pe sfinţia sa cum se simte, în mileniul al treilea, slujind în mijlocul urmaşilor robilor mănăstirii de pe la 1529. "Ca la începuturile Bisericii, sau ale formării poporului român. Ca pe vremea lui Basarab I. Nu este nici uşor, dar nici foarte greu. Am botezat peste 1.000 de copii, am îndepărtat superstiţii vechi, ne ajutăm reciproc şi depun eforturi pentru a-i aduce pe toţi la biserică, pentru a-i cununa, nu că nu ar vrea, ci pentru că sunt foarte săraci", ne-a răspuns acesta, apoi ne-a mărturisit că îşi doreşte să finalizeze lucrările, să-şi vadă fiul, absolvent de Teologie, coslujitor în parohie şi, "după ce vor trece cei cinci ani de la terminarea lucrării, cum prevede legea, aşezământul să redevină mănăstire, şi să înfiinţez o şcoală de ghizi bisericeşti aici, în clădirile ansamblului".

Am plecat din Vărbila cu chipul mănăstirii zidit pe retina inimii şi cu taina Învierii adânc întipărită în suflet. Căci de vom spune acum "Hristos a înviat!", ne va răspunde Vărbila "Adevărat a înviat!", mărturisindu-şi astfel în Învierea lui Hristos propria-i înviere.