Mai există încă prin satele noastre bătrâni ce poartă spre asfinţitul veacului bucuria unei îndeletniciri populare ancestrale pe care o împart, necondiţionat, cu aproapele. Fără tăbliţă la poartă, fără cărţi de vizită sau anunţuri publicitare prin ziare, ei trec prin vremuri în tăcere, aşezându-se prin slujirea lor, lipsită de spectacular, alături de doctorii fără de arginţi din vechime, nicidecum de şarlatanii zilei. Oamenii îi numesc uneori „vraci“, cu înţeles de tămăduitori, sau „doftori“, spre a nu se confunda cu doctorii cei şcoliţi.
În această iarnă, l-am cunoscut şi noi pe nea Vasile Libăr, „doftoru' de oase“ din Grecii de Jos, judeţul Ialomiţa.
Chiciura, ca o ninsoare de argint, se scutura din pomi, pe la ora amiezii, când am ajuns cu preotul Dănuţ Apostol la nea Vasile Libăr, „dofotoru' de oase“ din Grecii de Jos, judeţul Ialomiţa.
Ne povestise părintele despre acest om al bisericii şi despre dăruirea cu care el oblojeşte durerile semenilor ce-i trec pragul, în ciuda unei suferinţe proprii, pe care nu o clamează în gura mare, cum fac alţii.
Când i-am bătut în poartă, omul ne-a răspuns şi ne-a rugat să-l aşteptăm cinci minute, căci „avea pe cineva“. Am fost poftiţi în casă de una din fiicele lui şi, fix după cinci minute, a venit.
Mitică Libăr şi „sticlili“ aruncate în pod
Nea Vasile Libăr e scund de statură, zâmbeşte aproape tot timpul şi, dacă nu eşti atent, rişti să te pierzi în privirea lui albastră, ca în orizontul câmpiei de dincolo de ger şi chiciură.
Are 87 de ani şi moşteneşte „meseria“ de la tatăl său, Mitică Libăr, în onoarea căruia primăria a numit strada din faţa casei lui. Omul nostru a lucrat ca agricultor, apoi vreo douăzeci de ani într-o fabrică de scamă din sat. Acum este pensionar. Are trei fete şi cinci nepoţi.
Prin 1913, tatăl său, Mitică Libăr, a fost în Bulgaria, unde a studiat medicină populară doi ani şi două luni. Era unul din fruntaşii satului, om cu frică de Dumnezeu şi epitrop al bisericii din sat. „Aşa a ajuns să se ocupe de beteşugurile oamenilor: o mână deplasată, o coastă, o vertebră, pe care le punea la locul lor. Prin 1936, după un grav accident de tren petrecut la Griviţa, tata a fost chemat la Spitalul de Urgenţă, unde a stat două luni şi a aşezat la oase.
La noi venea lume din toată ţara. Îl mai certa mama câteo- dată: «Măi Mitică, fii atent că ai 25 de pogoane de pământ şi cine le munceşte? Băiatu' ăsta, adică eu, nu poate să muncească atâta». Şi tata ce a făcut? Într-o noapte, s-a dus şi a luat medicamentu' şi l-a aruncat în podu' grajdului. Da' peste noapte a visat că a venit un moş la el şi i-a zis: «Ce ai făcut?» «N-am făcut nimic!» «Ai făcut ceva. Te duci şi ei sticlili de acolo din podu' grajdului, să faci bine la toţi, să zică lumea bogdaproste după urma ta!» Şi aşa a făcut.
La tata a venit şi o fată a lu' Gheorghiu Dej, Lica mi se pare, care avea trei coaste rupte. A venit trimisă de tat-su, cu şoferu' lui. În 21 de zile a fost vindecată.
A murit, săracu', în 1980, la 96 de ani“, ne spune nea Vasile, arătându-ni-l pe tatăl său în poza de pe perete.
De la bătrânul Mitică Libăr, satul a rămas nu numai cu amintirea lui, cu numele unei străzi, ci şi cu o baladă inedită a Războiului din 1916, culeasă de el, pe care i-a încredinţat-o spre păstrare domnului Marian Ştefan, om al satului, care a publicat-o în monografia „Fierbinţi târg, oraşul dintre răzoare“, apărută la Editura Oscar Print în 2007, din care cităm: „Codrul plânge şi jeleşte,/Românaşul îl priveşte,/Şi-l întreabă cu mirare,/Ce ne facem, frăţioare?/Că războiul se iuţeşte/Şi nu se mai isprăveşte…/Aşteptăm cu nerăbdare/Să vedem ce sfârşit are /Acest sângeros război,/Ori ne-aşteaptă şi pe noi, /Căci suntem doriţi la joc /Chiar cu fraţii la un loc./Că-n această lume mare,/Noi avem trei surioare,/Care luptă cu dreptate/Pentru sfânta libertate./Şi ne strigă cu glas tare /Scăpaţi-ne, frăţioare./Vin la luptă fără teamă, /Căci mi-e dor de ţara mamă…/Frunzuliţă busuioc,/Noi când vom intra în joc/N-o să ţinem hora-n loc./Avem s-o croim întinsă/De la Nistru pân-n Tisa“.
„L-am oblojit şi pe directorul Spitalului 9“
Nea Vasile îşi moşteneşte tatăl. Se ocupă de beteşugurile celor ce-i trec pragul, le îndreaptă oasele, le repune la loc vertebrele deplasate şi altele. „Chiar astăzi am avut un suferind din Bucureşti. A făcut omu' o mişcare forţată şi şi-a deplasat o vertebră. Iar eu i-am pus-o la loc. Vin oameni la mine de peste tot. De aceea, în sat mi se spune «Vraciu». L-am avut aci şi pe directoru' Spitalului 9, Virgil Angheluţă! Soţia dânsului avea entorse la amândouă picioarele. A venit direct de la mare. Am preparat-o şi a plecat. După un timp, mă pomenesc cu directoru'. Ciocăne la uşă. Zice: «Uite bre, am şi eu un picior beteag. Am fost la Spitalu' Militar, daâ m-a trimis acasă, spunându-mi: Pune bă comprese cu apă rece!» Şi i-am reparat eu picioru'. A mai venit şi un ofiţer de armată, cu umăru', şi mulţi alţii.
Tata făcea oblojeli din plante. Eu folosesc ricin, coriandru şi izmă. Din ele fac un sirop, îl adaug cu ulei şi cu puţin amoniac, ca să facă legătură. Se face un medicament gros căruia eu îi spun «element», cu care le ung şi le masez beteşugurile.
În viaţă mi-a mai plăcut să mai şi cânt. Ieşeau femeile la drum să mă asculte când veneam de la horă. Şi mă felicitau! «Măi, zicea, tu să nu mai mori! Să ai noroc de o femeie frumoasă şi vrednică!»
Şi aşa a fost. Acuma Paraschiva, nevastă-mea, tace de patru ani. A avut trei accidente vasculare la cap. Săraca nu mai vorbeşte.
Biserica pentru mine este esenţială. Eu cred că ceea ce fac, pentru că o fac cu mare credinţă, este un dar de la Dumnezeu. Ţin posturile, merg la toate slujbele, mă spovedesc la părintele Dănuţ Apostol. Încă-i spun lu' părintele cât pot să ţin, că am fost operat de colon şi nu prea am voie să mănânc orice“, ne mărturiseşte bătrânul.
Părintele ne confirmă cele spuse de nea Vasile, adăugând că bătrânul este primul care sare în ajutorul bisericii. Şi în timp ce noi discutam, un gest al mătuşii Paraschiva ne-a atras atenţia. Trezită pentru o clipă din adânca-i tăcere, s-a aplecat, ca o mamă grijulie, netezind o cută imaginară de pe reverenda părintelui Apostol…
Impresionaţi încă de povestea lui nea Vasile şi de gestul mătuşii Paraschiva, am ieşit din gospodăria bătrânului, nu înainte de a-i admira sticluţele cu „element“ şi a-i vizita „laboratorul“.
La plecare, bătrânul ne-a condus la stradă făcându-ne cu mâna ca unor rude apropiate. Dintr-un pom, sau poate chiar din nevăzutele stele, ningea peste nea Vasile cu ace de chiciură, ca o părere, ca o mulţumire sau, cine ştie, ca o oblojeală a cerului peste creştetul lui…
