Veneția - în căutarea trecutului bizantin

Ianuarie 2023: Mă hotărăsc să las pentru câteva zile ritmul cotidian, cu părțile bune, vii și cu cele monotone, inevitabile. Sărbătoarea Botezului Domnului tocmai ne-a lăsat mai curați și mai voioși. Pregătesc călătoria la Veneția în secret pentru a-i face ei o surpriză. Iar surprizele de calitate cer grijă la detalii. În mine rezonează atâtea: magia primei mele călătorii acolo, tot într-o perioadă în care turismul era minim; insula San Servolo, unde universitatea germană care aranjase atunci pelerinajul academic are un cochet și nu tocmai modest centru de conferințe; nu mai puțin vraja filmului adoles­cenței, A little romance, în care el și ea, urmând îndemnul unui pe neașteptate-întâlnit bătrân, creator de mituri, se duc la Veneția pentru a-și pecetlui în eternitate iubirea, singura condiție fiind cea a unui sărut pe sub Puntea Suspinelor. (Se împlinește, chiar dacă... urmăriți de Poliție și trebuind să-l împingă în apă pe gondolier!)

Avionul ne lasă la 30 km de orășel, apoi ne urcăm, încântați de melodia limbii italiene, pe locurile din față ale unui autocar care ne duce, pentru o sumă destul de mare, peste istmul ce leagă continentul de insulă, până la punctul de pornire al lui Canal Grande, principala arteră acvatică ce șer­puiește prin mijlocul celor șase districte ale Veneției, cu nume incantatorii Dorsoduro, Cannareggio, Santa Croce, San Polo, San Marco. Prima impresie este de schimbare totală a peisajului, căci străzile asfaltate sunt înlocuite de întinderi de ape, canale și foarte mici canale, poduri, iar mașinile de Vaporetti și gondole. Călătorim până la celebrul Ponte Rialto, unde vom reveni mereu, fie pentru a vizita exotica piață de pește sau pentru a trece spre bisericile din San Polo și Santa Croce. Informațiile și harta primite la timp din partea gazdelor ne poartă apoi fără rătăciri până la frumoasa locuință din Castello, districtul aflat în coada oră­șelului în formă de pește. Nu este departe de piața San Marco, în același timp într-un ambient foarte liniștit, iar bucătăria mare, dotată cu tot ce poți visa, ne face posibilă o ședere de cinci zile care altfel ar fi fost blocată ­financiar din cauza sumelor ­prohibitive cerute de localurile din oraș pentru a mânca.

În preajma icoanelor vechi

Suntem în mare grabă. Fiind­că avionul nu a avut întârziere, sperăm să prindem deschis o oră Museo delle Icone din cadrul Institului elen de studii bizantine. Programul este foarte straniu: nu este deschis decât luni și la finalul săptămânii, ori noi nu prindem sfârșitul săptămânii. Azi este singura șansă. Luăm scurt contact cu apartamentul, suntem încântați, ne lăsăm lucrurile și ne aventurăm spre Ponte dei Greci pe ulicioarele înguste, printre case de cărămidă netencuită, peste punți în căutarea muzeului nostru. Nu este departe, dar ghemul de ulicioare al Veneției ne va ameți de mai multe ori în această scurtă ședere. Ajungem, totuși, la timp: mai avem exact o oră de vizitare.

O grecoaică naturalizată ne întâmpină foarte rece, nu credea ca o pereche entuziasmată să-i pice pe cap pe neașteptate; ar fi fost bine să poată pleca acasă mai devreme. Ne interzice orice fotografiere, ne somează să terminăm turul la timp; în realitate reușește chiar să ne scoată cu câteva minute mai devreme din muzeu, dar starea noastră de ­bucurie rămâne de neatins. Icoanele sunt din sec. XV-XVI, unele foarte frumoase și bine conservate. Ne regăsim în această artă bizantină veche și petrecem o oră în mica săliță, plus una și mai mică adiacentă.

Discuțiile între noi sunt legate de partea tehnică și de transformarea acestei arte după secolul XV, transformare care va constitui una dintre experien­țele-cheie făcute a doua zi în Gallerie dell’Accademia. Cea mai frumoasă icoană pentru ochii celor doi necunoscuți pelerini a fost cea a lui Hristos întronat. Ea era prezentă în două variante, iar din cauza inderdicției fotografierii nu a putut ajunge la cititorul și privitorul acestor rânduri. O serie de icoane sunt însă postate pe site-ul muzeului: https://istitutoellenico.org/museum/.

Când lăcașul de cult devine mai mult obiectiv turistic

Am ieșit din incintă pentru a intra alături în biserica ortodoxă, atât muzeul, cât și aceasta fiind plasate pe malul unui canal, de-a lungul căruia ne vom continua peregrinarea de seară. Copaci exotici ne întâmpinaseră deja pe drumul de la aeroport. Era însă ceva rece în atmosferă și umed afară. O anumită lipsă de viață se poate strecura în comunitățile alogene, plasate într-o cultură străină. La aceasta se va adăuga aproape peste tot în Veneţia, vorbesc acum de bisericile catolice, duhul transformării lăcașului de cult în obiectiv turistic cu taxă de intrare.

Pe măsură ce rătăceam pe străduțe, atmosfera s-a schimbat: farmecul micilor poduri, o ultimă strădanie a soarelui de a învinge înnoptarea ce se va așterne curând triumfător, culoarea neverosimilă a apei, ușor lăptoasă și în mod neașteptat fără nici un miros, vitrinele care începeau să strălucească. Cu excepția cartierului Dorsoduro, majoritatea clădirilor din Veneția sunt netencuite, chiar cu un aspect vechi-neîngrijit; iar contrastul cu magazinele moderne și interiorul unor locuințe este surprinzător.

Regulat apar vitrine pline de măști și magazine cu sticlă de Murano. Cu excepția primei seri, am lăsat deoparte această latură a Veneției. Am fi mers cu multă curiozitate la o demonstrație de suflat și decorat sticlă pe insula Murano - astfel de vizionări îmi amintesc de două-trei vizite în copilărie, însoțit de tatăl meu, pe strada Lipscani din București, unde, pe vremea aceea, mai exista un atelier de făcut sticlă. Magia procesului, chiar și pentru un adult, este de necontrolat. Atelierul din Murano însă era închis până în februarie.

Nu am fotografiat masca tipică medicilor cu ciocul ei, nici una dintre măștile extravagante. Tot felul de figuri animaliere însă contribuiau la stranietatea peisajului în care tocmai intrasem.

În cele din urmă s-a lăsat noaptea. Veneția, într-o perioadă fără aflux turistic, s-a liniștit și mai mult. O tăcere luminoasă s-a instalat în partea în care ajunsesem, spre zona navală din „coada peștelui”. Ne aflam în fața unei porți uriașe închise, străjuită de mai multe ipostaze ale leului, simbolul Evanghelistului Marcu. Piațeta luminată deplin din fața Bisericii S. Martino Vescovo și spațiul misterios și întunecat de dincolo de porți, pacea, toate rezonau cu o inscripție plasată înainte de a trece puntea spre piațetă: Ponte de l’Arsenal o del Paradiso.