Cuvântul e un dar minunat de la Dumnezeu… poate cel mai minunat! Logodna tainică dintre sunet şi sens este evenimentul pe care îl sărbătorim de fiecare dată când cuvântul unui om drag atinge, repede, dar veşnic, sufletul nostru însetat de viul vieţii şi de sensul ei tăinuit în infinite forme. Pentru Silvia Butnaru, fiecare cuvânt se împarte la 8, fiecare vorbă se divide cu infinitul. Poeziile ei rimează cu veşnicia şi cu frumosul, înveşnicind şi înfrumuseţând gândul celui care se adapă din ele.
Silvia Butnaru este unul dintre oamenii care au descoperit puterea nemăsurată a cuvântului şi au făcut din cuvânt o a treia mână, pe care au sfinţit-o să rămână veşnic întinsă oamenilor. Braţul acesta neobosit trage înapoi pe cei pe care greutăţile vieţii i-au dus până pe sprânceana prăpastiei existenţiale. Poeta Silvia Butnaru îşi dăruieşte cuvintele oricui îi iese în cale şi se ascunde în ele cu toată frumuseţea şi bunătatea sufletului ei deodată nobil şi smerit. "Se risipeşte pe sine", aşa cum o învinuiesc prietenii. Iar pentru că în inimă are mai multe cuvinte bune decât oamenii pe care îi întâlneşte, le aşterne pe hârtie. Gândurile ei se îmbracă în litere de plumb şi se răstignesc în deplină ascultare pe coala albă. Dar ochiul care le citeşte topeşte plumbul, iar acestea se varsă din belşug pe suflet, înfierbântându-l de dorul vieţii. Fiecare poezie de-a ei este copilul unei trăiri intense, născut "la plinirea vremii", înfăşat în delicată hârtie şi tuturor oferindu-se spre alinare şi bucurie.
Ea însăşi are sufletul aceluiaşi copil care la vârsta de 13 ani s-a îndrăgostit de cuvânt şi a început să scrie. Născută în focul lui Cuptor, în anii neuitatului â48, a îndrăgit cartea ca pe propriii părinţi. "Pentru mine, cartea e ca un medicament pentru suflet. Când eram copil, citeam foarte mult, iar când se întuneca afară, venea tata, stingea lumina, ne ura "Noapte bună!" şi ne spunea "Copii, trebuie să vă culcaţi!". Eu luam cartea de sub pernă şi citeam la lumina lunii sau a felinarului din stradă. Voiam neapărat să văd cum se continuă întâmplările din carte", povesteşte Silvia Butnaru. La o vârstă fragedă şi-a făcut debutul la unul din cenaclurile bucureştene. Într-un timp foarte scurt, oameni de cultură din aproape toate cenaclurile din Capitală o chemau insistent, convinşi că tânăra poetă Silvia are darul de a readuce speranţa şi entuziasmul celor pasionaţi de literatură.
"De câte ori m-am răzvrătit, de atâtea ori m-am reîntors"
Necazurile şi supărările, însă, nu au ocolit-o nici pe ea, dar credinţa în mila şi ajutorul lui Dumnezeu a ţinut-o neclintită. "Am avut probleme foarte mari în viaţă şi m-am supărat pe Cel de sus. Am răbufnit în plâns, dar am zis că trebuie să am credinţă şi să merg mai departe. Iar atunci am simţit o putere, un curaj care mă uimea şi pe mine. Mă întrebam de unde apăruse curajul acela, chiar atunci când eu eram la marginea prăpastiei. Exista ceva care mă ajuta să merg mai departe. De câte ori m-am răzvrătit, de atâtea ori m-am reîntors. De fiecare dată, am recăpătat credinţa în acea Putere care există deasupra noastră şi pe care nu o putem nega", mărturiseşte poeta. Tot greutăţile vieţii au împins-o, în urmă cu un sfert de secol, până dincolo de hotare, în Germania.
A lăsat multe în urmă, dar singurul lucru la care nu a putut renunţa sub nici o formă a fost poezia. La doar un an după ce s-a stabilit printre nemţi, Silvia Butnaru publică primele poezii în revista de limba română "Săptămâna müncheneză". A fost primită cu braţele deschise în Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, iar câţiva ani mai târziu a publicat primul volum de poezii, intitulat "Orizontul Infinitului", urmat de alte cinci volume, care au recomandat-o pentru a fi primită în Uniunea Scriitorilor din România.
"O poezie care nu are un mesaj e păcat să existe pe hârtie"
Ceea ce distinge poezia ei de multe dintre creaţiile literare contemporane este caracterul educativ. Fiecare poezie este o scurtă "cateheză", menită să sensibilizeze cititorul spre a fi mai bun. "Poezia mea e puţin educativă. Dau sfaturi din experienţele mele de viaţă, din greutăţile pe care le-am avut de-a lungul vieţii, din bucuriile mele; toate le ofer prin scris şi celor din jur. Se spune că poetul este dator să transmită şi celorlalţi oameni trăirile lor. Fiecare om are nişte trăiri, dar nu le poate exprima în scris. Poetul poate acest lucru. Deci, datoria lui este de a transmite semenilor trăirile lui. Şi atunci, ne găsim cu toţii fraţi de necaz, de bucurie… ne regăsim cu toţii în cuvânt. O poezie care nu transmite un mesaj, un sentiment, o trăire nu poate fi numită poezie. O poezie care nu are un mesaj, eu spun că e păcat să existe pe hârtie; stricăm copacii, distrugem natura pentru nimic. Muzica, pictura, poezia şi sculptura au o legătură între ele: dăruirea de sine. Eu mă dărui. Mă risipesc celorlalţi, cum îmi mai spun prietenii. Dar această risipire o văd ca pe o datorie şi ca pe un ecou. Se întoarce la mine dublă bucurie, pentru că văd de multe ori că oamenii recapătă încrederea în propriile lor forţe. De multe ori, încrederea în noi o căpătăm oferită de alţii: în Biserică, în familie. Eu mă bucur să pot da încredere cuiva în propriile sentimente, în puterile lui. Trăieşti altfel când gândeşti despre tine că eşti un om demn", spune Silvia Butnaru.
O altă trăsătură a poeziilor sale este responsabilitatea. Fiecare cuvânt este cântărit cu atenţie, astfel încât acesta să nu rănească nici mintea şi nici inima celui care îl citeşte. "O singură poezie poate întoarce lu-mea invers. Asta înseamnă mare putere în cuvânt. Trebuie să folosim cuvântul înspre binele oamenilor, nu spre răul lor. Există o responsabilitate în ceea ce oferi prin scris oamenilor. În momentul în care te numeşti scriitor sau poet, eşti obligat să oferi oamenilor doar ceea ce este bine, nu să îndemni la lucruri urâte. Asta e educaţia pe care am primit-o de la părinţii şi bunicii mei… este o amprentă a neamului."
Deşi toate poeziile respiră duhul trăirii creştine, Silvia Butnaru scrie şi poezii explicit religioase. Fără să-şi propună în mod intenţionat, în fiecare an, la 24 decembrie, scrie o poezie de Crăciun. "Starea aceea de spirit din ajunul Crăciunului mă ajută să mă reculeg şi să scriu ori o proză scurtă, ori o poezie, dar întotdeauna în ajun. Marile sărbători îmi oferă mereu o îmbogăţire a sufletului."
"Dacă îţi pierzi identitatea de credinţă şi de neam, te pierzi pe tine însuţi"
Ajunsă în Germania, peste sufletul ei s-a prăvălit un alt bolovan, care încă mai apasă greu: dorul de ţară. Nu a reuşit să şi-l aline decât prin credinţă şi cultură. A luat legătura cu toţi scriitorii români din zona Frankfurt am Maim şi, împreună cu ei, a început a organiza întâlniri culturale receptate cu mult respect şi de către cetăţenii nemţi. "Am organizat întâlniri culturale, tocmai pentru a da curaj românilor de acolo să nu ne pierdem ca români. Dacă îţi pierzi identitatea de credinţă şi de neam, te pierzi pe tine însuţi, îţi pierzi orientarea în viaţă", spune poeta. În oraşul în care s-a stabilit, Bad Kreuznach ("Băile de după Cruce"), a început, împreună cu un preot român, să facă toate demersurile pentru înfiinţarea unei parohii româneşti, pentru că cea mai apropiată biserică româ-nească este cea de la Offenbach, aflată la 100 de kilometri distanţă. Deşi s-au făcut paşi importanţi, încă nu s-a reuşit înfiinţarea parohiei. Rămâne însă un "proiect de suflet" al artistei, pentru care încă mai lup-tă. Până atunci are grijă în continuare de românii din Germania şi chiar şi de cei din ţară, unde revine adesea şi face donaţii de carte mai multor şcoli şi biblioteci. Este un crez de viaţă pe care l-a înscris într-una din poeziile ei: "Păsările se întorc totdeauna la cuibul lor primăvara". Dragostea de ţară nu i-o răpeşte nimeni: "Inima românului din străinătate este foarte aproape de ţară. Uneori, românul de acasă se vinde repede. Pe noi nu ne cumpără nimeni!"
