Să fii refugiat într-o ţară despre care nu ştiai nimic înainte să îţi ofere şansa unei vieţi noi, mai bune decât aceea la care ai renunţat din motive de rasă, religie, naţionalitate, sex, opinie politică, apartenenţă la grupuri sociale, poate fi noroc sau, dimpotrivă, ghinion curat. Cel puţin acestea sunt părerile celor 38 de refugiaţi de la Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil - Maramureş, din Şomcuta Mare: somalezi, pakistanezi, afgani, camerunezi, guinezi, etiopieni, irakieni, indieni.
Chiar dacă înainte de a-şi părăsi propriile ţări nu au avut ca destinaţie România, o parte dintre aceştia a învăţat să se adapteze şi să se integreze chiar în comunitatea în care au nimerit fără voia lor. Poveştile a doi refugiaţi africani, Ruth şi Felix, sunt grăitoare în acest sens.
La cofetăria „Adela“ din oraşul maramureşean Şomcuta Mare, oamenii beau halbă după halbă, bere, la doi lei bucata. E trecut de ora 21:00. În aer se mai simte încă zăpuşeala zilei furişate deja în cutele nopţii, care aduce cu sine brize de aer proaspăt, cu miros de fân cosit. Greierii se îngână cu moroşenii veniţi de la coasă, adunaţi sub umbrele imense, ieşite ca ciupercile după ploaie deasupra unor mese lungi de lemn, cu bănci solide de o parte şi de alta.
Nici un clop. Mai multe şepci şi, din când în când, câte o pălărie la două, trei capete golaşe, printre care se strecoară, la intervale regulate de timp, o podoabă de păr de femeie, prins sus, la spate. Asemenea părului creţ şi negru, femeia - tot o podoabă. O cheamă Ruth, cea cu chip atent sculptat, ca al unei statui africane, cu doi ochi mari care te pătrund până în plăsele şi care se luminează de fiecare dată când zâmbeşte, discret, cât să scoată la iveală o dantură impecabilă, asemenea unui şirag de mărgele din fildeş.
„No, tulai măăăă…“, izbucneşte un chefliu, înecat de vorbe, care duce iute mâna la pălărie şi de necaz o face ghem în praf, la picioarele mesei, spre amuzamentul celorlalţi meseni.
„Îmi place în România, pentru că e pace“
Femeia se retrage. În lumina neonului de la intrare se vede şi mai bine. Este de înălţime medie, are constituţia unei femei sănătoase, şi un fel aparte, distins, de a se comporta, de a vorbi. Deşi nu este româncă, Ruth pare de-a locului - vorbeşte şi înţelege limba autohtonilor destul de bine, poartă haine obişnuite -, iar în amintirea continentului african de unde vine nu mai păstrează decât culoarea pielii şi amintirile strânse în 22 de ani în Etiopia natală, unde şi-a lăsat părinţii, un frate şi toate rudele tribului în care s-a născut.
„Eu mi-am urmat soţul - jurnalist în Etiopia - care a fost nevoit să părăsească ţara pentru că a scris împotriva guvernului. A fost închis de mai multe ori, împreună am suferit foarte mult şi în cele din urmă am hotărât să fugim din Etiopia. Am vrut să ajungem în America, unde locuieşte sora mea, dar am fost prinşi la graniţa română. La început, am fost împreună, aici, în Şomcuta Mare, dar acum el este la Arad, la Centrul pentru refugiaţi cu sistem închis, pentru că a încercat să treacă ilegal frontiera şi a fost prins. Nu ştiu ce va fi cu mine şi cu soţul meu de acum înainte. Aştept. Din momentul în care am plecat din Africa, m-am gândit că eu nu o să mai am o ţară, aşa că a trebuit să-mi găsesc una. S-a întâmplat să fie România. Îmi place aici, pentru că e pace. Voi nu ştiţi să apreciaţi liniştea de aici. Oamenii sunt frumoşi. Sunt buni.“
Din Şomcuta Mare, cu gândul la Etiopia
Ruth vorbeşte calm, într-o engleză romanizată, şi pe măsură ce înaintează cu firul poveştii ochii i se tulbură din ce în ce. Când îşi aminteşte de casă, de familie, de soţul ei, scapă lacrimi mari, rotunde, pe care le şterge imediat. Degeaba, ele tot curg. Suferinţa e prea mare. E un soi de tristeţe, mai exact, provocată de amintiri, singurătate, griji şi teamă. Ruth a cunoscut suferinţa în cele mai întunecate forme ale ei, acasă, în Africa. Tânăra povesteşte: „Acasă mor foarte mulţi oameni, din motive foarte simple. Spre exemplu, femeia nu se poate căsători cu altcineva dintr-un alt trib, trebuie să aleagă un bărbat din tribul ei. Dacă se mărită cu altcineva, este omorâtă. Noi suntem organizaţi în triburi. În Etiopia se vorbesc 88 de dialecte, avem obiceiuri diferite, şi atunci luptăm unii împotriva celorlalţi. Dacă eşti muncitor, nu este foarte greu să trăieşti în Etiopia. Viaţa poate fi bună, dar starea de fapt a lucrurilor nu este deloc bună. Nu e niciodată linişte“.
S-a obişnuit deja cu statutul de refugiat într-o ţară despre care nu ştia nimic înainte să plece de acasă, dar care îi oferă un acoperiş, hrană şi toate cele necesare traiului zilnic. Îi oferă şansa la viaţă. La început i-a fost greu. Nu a mâncat şi nu a băut timp de o săptămână întreagă, a plâns întruna, dar şi-a dat seama că nu este cea mai bună soluţie şi, cu timpul, a căutat să se adapteze. Şi-a spus mereu: „Trebuie să fiu puternică. Ce să fac?“.
Comunitatea din Şomcuta Mare a acceptat-o; încet, încet s-a integrat şi iată că, de mai bine de o lună, lucrează la cofetăria din centru. La „Adela“. „Şefuâ“, aşa cum femeia îi spune patronului, adică Tudor Popovici, cum e cunoscut în localitate, e mulţumit de Ruth: „E foarte harnică. Nu stă deloc, tot timpul îşi găseşte ceva de făcut. Mai am o fată care vinde aici, foarte albă, mai albă ca albii, cum se zice. Când se mai nimereşte să fie amândouă odată, toţi oamenii zic că vor să fie serviţi «de cealaltă, de cealaltă», adică de Ruth“.
O viaţă nouă
Oamenii, dar mai ales copiii, vor să vorbească cu ea în engleză, dar femeia îşi doreşte să poată conversa în limba română cu ei, pentru că, spune ea: „Dacă sunt aici, trebuie să ştiu să vorbesc. Mă rog de fiecare dată: «Doamne, ajută-mă să pot învăţa această limbă». Nu mi se pare foarte grea, dar trebuie să o învăţ cât mai bine, pentru că aici îmi trăiesc viaţa şi trebuie să mă înţeleg cu oamenii“. Dacă la început nu i-a fost uşor, cu timpul a învăţat că rănile se mai şi cicatrizează, suferinţele pot fi date uitării şi a apreciat şi mai mult faptul că trăieşte, că are linişte şi că este un om liber.
Tânăra etiopiancă recunoaşte: „Am nevoie de multe lucruri, dar nu-i nimic. A fost greu, acum este mai bine. Asta e important. Ştiu că Dumnezeu îmi va da de toate. Fără El nu am nimic“.
Ruth este numai un exemplu de personaj principal al unui destin greu încercat. O viaţă, o poveste, un destin, cum spuneam, de refugiat. Oameni asemenea ei, cu poveşti de viaţă desprinse dintr-o altă lume, se mai găsesc la Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil - Maramureş, din Şomcuta Mare. Ruth este singura femeie din cei 37 de refugiaţi cazaţi la centru, care provin din Africa şi Asia, mai exact din Somalia, Pakistan, Afgan, Camerun, Guineea, Etiopia, Irak, India. „În condiţiile date, am dispus ca femeia să locuiască singură. Stă la un etaj superior, are cheia de la uşile principale ale coridorului. Este în siguranţă“, a spus comandantul unităţii, comisarul-şef Ioan Meteucă.
Odiseea unui african „adoptat“ de moroşeni
Despre Felix Tangoh, camerunezul care locuieşte în Centrul de refugiaţi din Şomcuta Mare din noiembrie anul trecut, comandatul are numai cuvinte de apreciere.
La fel şi ceilalţi angajaţi ai unităţii. „Ne-a surprins câte cunoştinţe de cultură generală are. Vorbeşte engleza şi franceza foarte bine, ştie bine româna. Este un om muncitor, liniştit şi credincios“, spune inspector Julia Mraviov, purtător de cuvânt la Centrul regional de refugiaţi din Şomcuta Mare.
Camerunezul cu nume de român (parcă predestinat) ne întâmpină în faţa camerei în care locuieşte singur, în timp ce vecinii de palier, curioşi, caută din priviri explicaţii pentru vizita neaşteptată. Alţii, din contra, îşi văd plictisiţi de plimbarea de după-amiază pe coridoare, mai dau cu un mop în faţa uşii sau îşi lustruiesc pantofii. La o primă vedere, Felix este cel mai impunător din punct de vedere fizic. Este atât de masiv şi bine croit, încât acoperă cu statura lui uşa de la intrare în camera sa - un loc modest, dar curat, în care singur şi-a achiziţionat toate cele folositoare unui trai decent. Are multe cărţi religioase, Biblia, dicţionare, chiar şi o colecţie de… pietre pe pervazul geamului, de diferite culori. Nuanţele atât de diferite l-au făcut să le strângă, pentru că, spune bărbatul: „în Camerun sunt doar pietre negre. Cel mai mult îmi plac cele cu nuanţe albastre“. Pe un perete a afişat un desen făcut de el cu harta Africii şi conjugarea verbelor „a fi“ şi „a avea“, în limba română.
Spune că motivele politice l-au determinat să-şi părăsească ţara, că acasă era zarzavagiu şi că provine dintr-o familie numeroasă de care îi este dor, dar „asta e, trebuie să accept viaţa aşa cum mi-a fost dată“. La fel ca şi Ruth, Felix este de părere că nu se trăieşte greu în lumea din care vine, mai ales în Camerun: „Dacă eşti un om muncitor, nu este foarte greu să-ţi câştigi existenţa. Nu avem probleme cu mâncarea. Acolo unde este pace, oamenii muncesc şi trăiesc bine“.
Cât timp vorbeşte, urmăreşte cu un creion harta ţării sale, din când în când, se opreşte la regiunea cameruneză pentru a face câteva observaţii, şi când ajunge la Oceanul Atlantic se înseninează şi confirmă: „Apa oceanului e foarte bună. E curată. E cald şi bine“.
Spre deosebire de majoritatea „colegilor“ din centru care preferă să îşi petreacă zilele stând degeaba cât e ziua de mare, Felix îşi câştigă existenţa cum poate. Munceşte în construcţii, ajută localnicii la diverse munci în gospodărie, atunci când este solicitat, dar cel mai mult îi place să păzească oile unui fermier dintr-un sat apropiat, Văleni.
Doi kilometri dus, doi kilometri întors, camerunezul îi străbate zilnic pe jos până la stâna lui Vasile Lupuţ, poreclit „Blonduâ“, patron de reţea TV locală. Asemenea unui cioban adevărat, Felix îşi ia cu el bâta pe care şi-a încrustat prenumele şi nu uită vreodată să pună într-o plasă o bucată de pâine pentru un câine al nimănui, mereu flămând, care stă de pază la încrucişarea unor drumuri. Felix îi spune „Tete“.
Aventură pe patru roţi
„Felix, u va tiu? Hai, avec moa. Urcaţi cu toţii, vă duc eu la stână. La Blonduâ mergeţi, da? E vecinul meu. Eu am ferma lângă el. Nici o problemă, ajungem imediat“, se agită, de la geamul unei dacii papuc, roşie şi prăfuită, cu capul scos în afară şi gesticulând energic, Dorin Buhaiu. Românul tot român, iar moroşanul şi mai şi - ospitalier. Drumul până la stâna luâ Blonduâ a fost o adevărată aventură. „Papucina“, maşina „nervoasă“ a lui nenea Buhaiu, greu încercată de drumurile accidentate de pe coclaurile Văleniului, nu a rezistat foarte mult şi s-a oprit brusc de vreo câteva ori, după ce a scos de sub capotă fum alb şi gros. N-aveai timp să-ţi pui întrebări, puteai doar să te miri cât de tare fierbea apa în carburator, de se auzea până în maşină, dar şoferul avea cuvintele pregătite de fiecare dată: „Nu coborâţi. Se rezolvă problema imediat. Ce să-i faci, benzina proastă de la ucrainieni, am numai nisip în rezervor“. Au fost suficiente vreo două strigături de „Papucina“ şi, ca prin minune, maşina o luat-o din loc, prin gropi şi şanţuri, terenuri accidentale şi bolovănoase, mai ceva ca la un raliu enduro.
Un om nespus de vesel şi plin de viaţă, după ce a sporovăit tot drumul cu aceeaşi familiaritate cu care sunt trataţi prietenii, Dorin Buhaiu nu a rezistat tentaţiei de a-şi lăuda locurile natale: „Pă la noi, pă la Văleni/ Îi mălaiul ca pădurea/ Şi se taie cu sacurea“. Românul tot român, iar moroşanul şi mai şi - poet.
Aprecieri
La stână, linişte şi pace. Vasile Lupuţ, proprietarul fermei la care lucrează Felix, spune despre acesta: „Este un om loial. Munceşte cât trei români. Când nu are de lucru, îmi zice: «Şef, sunt şomer» şi îşi face treaba conştiincios atunci când i se dă câte ceva de făcut“.
„Blonduâ“ confirmă că o porţiune bună de drum, care face legătura între Şomcuta Mare şi Văleni, a fost pietruită de camerunez şi ar mai fi de adăugat gropile adânci săpate în pământ pentru alimentarea cu apă potabilă a gospodăriei, o muncă deloc uşoară. Pentru efortul depus, africanul primeşte în schimb bonuri de masă, bani şi alimente.
„Blonduâ“ îşi aminteşte prima zi a refugiatului la stână. Momentul a coincis cu prima ninsoare pe care a văzut-o vreodată în viaţa lui. Atunci, Lupuţ i-a dat să mănânce „slană“, dar „n-o putut-o mânca c-o zis că e crudă“, se amuză bărbatul, după care deapănă firul episodului cu ciorba de fasole, la adresa căreia Felix a remarcat: „Mâncarea voastră are prea multă apă“, aşa că a cerut o furculiţă şi a mâncat doar boabele de fasole, fără zeamă.
„Ca Felix nu-i niciunul“, încuviinţează fermierul, ale cărui cuvinte sunt aprobate de prietenul Buhaiu şi de copiii acestuia din urmă, care îi sar în cârcă uriaşului ori de câte ori îl întâlnesc.
O familie globală
La Centrul regional pentru refugiaţi din Maramureş, somalezi, pakistanezi, afgani, camerunezi, guinezi, etiopieni, irakieni, indieni învaţă cu fiecare zi ce înseamnă să trăieşti într-o familie globală - sunt integraţi şi trăiesc după regulile unei instituţii româneşti, provin din ţări diverse, se înţeleg între ei în en-gleză, poartă îmbrăcăminte de provenienţă chinezească, se hrănesc cu mâncare de import. În cadrul centrului, cei mai mulţi refugiaţi urmează cursuri de limba română, cursuri de calculator, au acces la spălătorie, bucătărie, sală şi teren de sport, sală de mese. „Avem şi o cameră de rugăciune. Oamenii sunt liniştiţi, nu am avut probleme până acum. Cei mai retraşi sunt indienii şi irakienii, nu comunică cu alţi membri, decât cu aceia din grupul din care fac parte. Sunt oameni ca toţi oamenii, doar că au obiceiurile specifice lor, în rest, nu deranjează pe nimeni“, a spus Marian Toma, şeful Compartimentului de logistică din cadrul Centrului de refugiaţi din Şomcuta Mare.
▲ Cinci centre în România care acordă asistenţă refugiaţilor
„Căminul“, cum mai spun refugiaţii, Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil există din 2006 într-un fost sediu al Jandarmeriei din localitate, este situat în regiunea de nord-vest a ţării, are arondate nouă judeţe şi dispune de 100 de locuri de cazare. Unitatea din judeţul Maramureş reprezintă unul dintre cele cinci centre din ţară care acordă asistenţă refugiaţilor - Timişoara, Bucureşti, Rădăuţi, Galaţi -, la care se adaugă două centre cu circuit închis: Horia (Arad), Otopeni (Bucureşti). Cele cinci centre regionale au fost create în baza unei noi reglementări legislative privind politica de azil în România, şi anume Legea nr. 122/ 2006, care include aspecte referitoare la unificarea familiei şi elimină deosebirile dintre indivizii cu statut de refugiat şi indivizii care beneficiază de protecţie în baza altor convenţii internaţionale.
▲ Legislaţie privind azilul în România
„Centrul nostru asigură cazarea imigranţilor şi pregăteşte documentaţia pentru azil. Chiar dacă îşi exprimă solicitarea verbal, sunt consideraţi solicitanţi de azil şi astfel se începe procedura de azil. Refugiaţii invocă diferite motive, precum cele legate de rasă, religie, naţionalitate, sex, opinie politică, apartenenţă la grupuri sociale“, a declarat inspector Julia Mraviov, purtător de cuvânt al Centrului regional de refugiaţi din Şomcuta Mare.
Până în momentul soluţionării cererilor de azil, refugiaţii primesc cazare şi 3, 6 lei pe zi, la care se adaugă obiecte de curăţenie personală, igienă personală, obiecte pentru pregătirea hranei şi servirea mesei, tot ce este necesar pentru a locui în cameră.
Termenul de soluţionare al unei proceduri obişnuite de azil este de 30 de zile, după care refugiatul poate obţine o formă de protecţie (recunoaşte statutul de refugiat, protecţia subsidiară, protecţia temporară sau protecţia umanitară temporară) sau, din contra, i se poate respinge cererea de azil. În momentul în care a obţinut forma de protecţie, i se eliberează automat un permis de şedere, este inclus într-un program de integrare socială şi i se acordă dreptul la muncă. Durează cam o jumătate de an până când un refugiat obţine acte necesare. Din partea statului român primeşte un ajutor rambursabil, stabilit la un salariu minim brut pe ţară, pe o perioada de maximum şase luni. Conform prevederilor legale, ajutorul poate fi prelungit pentru o perioadă de cel mult şase luni.
Dacă în doi ani refugiatul nu îşi găseşte un loc de muncă, nu mai primeşte ajutorul social din partea statului român.
„Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, s-a înregistrat o creştere a solicitărilor de azil. Nu suntem la nivelul marilor statelor occidentale, dar tendinţa este de creştere“, a mai adăugat inspector Julia Mraviov.
Mai mult, „Fenomenul migraţiei a crescut în Maramureş în primul trimestru al anului 2009. Până acum au trecut frontiera 101 persoane. Indienii şi pakistanezii aleg România din cauza conflictului din ţările lor. Destinaţiile lor sunt ţările UE - Ungaria, Italia, Franţa, Olanda“, întăreşte subinspector Radu Lungu, de la Poliţia de Frontieră Sighetul Marmaţiei. Subinspector Lungu mai spune că frontiera cu Ucraina este securizată de patrule ale Poliţiei de frontieră terestre şi mobile, însă de multe ori refugiaţii sunt prinşi în ţară „strecuraţi de călăuze, care cer în schimbul serviciilor sume între 5 mii şi 7 mii de dolari, de persoană“.
Pe teritoriul României se află, în prezent, 900 de persoane refugiate, informează Oficiul Român pentru Imigrări. Data de 20 iunie este recunoscută ca Zi Internaţională a Refugiaţilor, ca urmare a unei decizii a Organizaţiilor Naţiunilor Unite.
