Viaţă dulce şi aspră printre molizi, sonde şi mistreţi

Ridicată pe Muntele Chiliilor, la 1.264 m, Mănăstirea "Înălţarea Domnului", din comuna Zemeş, judeţul Bacău, este cunoscută şi sub denumirea de "Stirigoi". Înconjurată de păduri de molid şi fag şi de sonde de extracţie a ţiţeiului, mănăstirea a fost ridicată chiar de sondori. Din 1937, anul înfiinţării, a trecut prin multe încercări, chiar şi prin foc, acum fiind în reconstrucţie.

Spre mănăstire, drumul petrolier şerpuieşte anevoios, neasfaltat. Jumătate de an este îngreunat de zăpadă, iar cealaltă jumătate, de noroi şi bucăţi de stânci căzute de pe versanţi. Pe această fâşie pietruită, pe care cu anevoie îşi fac loc două maşini, răzbesc prin troiene sau nămol pelerinii. Sunt şi credincioşi care urcă la pas, mai ales în lunile mai călduroase, pe cărări numai de ei ştiute.

Urcând spre mănăstire, n-ai cum să nu simţi, alături de mirosul de răşină, şi pe cel de ţiţei. Ai impresia că firicele de lichid negru îşi fac loc prin crăpăturile de pământ de sub tălpi. Sunt şanse mari să te întâlneşti şi cu ursul, mistreţul, vulpea, râsul ori căprioarele. Din fericire, mai puţin cu lupul, care nu trăieşte pe aceste meleaguri. Aşezarea monahală stă pe o coamă. În stânga şi în dreapta, pajiştea coboară lin, pierzându-se în frunzişul pădurii.

Locul ideal pentru un călugăr

Priveliştea din curtea mănăstirii te duce cu gândul la o primăvară timpurie, abia dezbrăcată de cojocul iernii, cu toate că este începutul lunii mai. Firele de iarbă cu greu îşi fac loc prin pământul abia dezgheţat şi noroios, acoperit încă de petice cu zăpadă. Părintele stareţ Emilian Ciobanu recunoaşte că din cauza climei reci obştea este formată din tineri, fiindcă cei cu probleme de sănătate, mai ales cu reumatism "nu pot rezista o perioadă de timp prea îndelungată". Sunt 12. Au ales să fugă de vacarmul de la poale, pentru liniştea muntelui. "La câte se întâmplă în lume la ora actuală, consider că aici este un colţ de rai. Ai linişte sufletească. Un loc mai binecuvântat şi cu mai multă linişte nu poţi să găseşti. Nu avem grija zilei de mâine, ne rugăm lui Dumnezeu şi el ne dă tot ceea ce avem nevoie. Suntem feriţi de stresul din lume. Cred că este locul ideal pentru un călugăr", mărturiseşte părintele stareţ.

Tăcerea muntelui mai este întreruptă de strigătul metalic al sondelor sau de glasurile pelerinilor, puţini la număr, care trec pragul mănăstirii în jumătatea mai caldă a anului. În schimb, orice om care vine aici stă la masă. "După ce urcă două sau trei ore pe jos, mai stă trei ore la slujbă, şi dacă îl mai trimiţi şi până jos flămând... nu te îndură inima. De aceea, îi punem pe toţi la masă", mai spune părintele stareţ Emilian.

Chiliile sihaştrilor, găsite în pământ

La mănăstire urcă pelerini pe partea estică a versantului, dinspre Asău, dar şi pe partea vestică, dinspre Zemeş şi Bolătău. Iar de la mănăstire se poate ajunge pe poteci la mănăstirile Tazlău şi Tarcău. În munţii aceştia au trăit mulţi sihaştri ascunşi de lume. La trei ore de mers pe coasta muntelui se află mai multe chilii, acum părăsite. "Am fost în urmă cu trei ani cu mai mulţi preoţi şi credincioşi şi am pus cruci la chiliile călugărilor. Am găsit patru chilii săpate în pământ", explică stareţul. De la aceste chilii vine şi denumirea Muntelui Chiliilor. Părintele crede că sihaştrii de aici coborau la Mănăstirea Tarcău pentru a participa la slujbe. Vârful acestui munte predestinat nevoinţelor monahale se numeşte Stirigoi, după planta care se găseşte în această zonă, stirigoaie, şi care a dat şi denumirea populară a mănăstirii. "Este o plantă otrăvitoare, toxică pentru animale. Se găseşte chiar şi în curtea mănăstirii. Atunci când cosim iarba, o dăm deoparte", mai spune părintele.

"Mistreţii mergeau înainte, mă conduceau"

Aici, şi animalele sălbatice fac parte din familie. "În iarna aceasta, când veneam cu maşina spre mănăstire, mi-au ieşit în faţă patru porci mistreţi. În dreapta, zăpada avea un metru şi jumătate, în stânga, la fel, n-am avut ce face, am mers împreună cu ei, mă conduceau. Râsul ne mai mănâncă câte o vacă, iar vulpea vine în fiecare seară la găini. Cerbii se bat pe lângă gardurile mănăstirii în perioada împerecheatului, însă urşii sunt inofensivi. Animalele nu ne-au atacat niciodată, trăim în armonie cu ele. Este frumos... Dacă nu le deranjezi sau loveşti, nu îţi fac nimic", se destăinuie părintele.

Mănăstirea se află de patru ani în şantier. Se reconstruieşte biserica. Pe 30 ianuarie 2008, biserica veche, din lemn a luat foc de la un coş de fum, care nu a fost bine protejat. A ars acoperişul din draniţă, iar apoi şi biserica. În acele clipe grele pentru această obşte, primarul comunei Zemeş, Ioan Şelaru, le-a fost alături monahilor. "La o săptămână de la incendiu, consilierii locali ai comunei Zemeş, indiferent de apartenenţa politică, ca buni credincioşi şi creştini care sunt apropiaţi Bisericii, au hotărât în unanimitate construirea unei biserici noi, din temelii, mult mai mari, şi de data aceasta din cărămidă", spune protos. Emilian Ciobanu. Biserica este înălţată până la cupolă, urmează acoperişul. Dar tentaculele crizei economice au ajuns şi în vârf de munte, afectând definitivarea construcţiei.

Încercările sunt multe, dar aici parcă sunt mai puţine şi mai uşor de trecut, spune părintele. Poate şi starea vremii, mereu schimbătoare, îi ajută pe monahi să-şi cunoască şi să-şi stăpânească firea, ca să înalţe mai uşor rugăciuni către Ceruri, negustând din stirigoaiele otrăvite ale lumii deşarte şi trecătoare.

Încercările de foc ale Mănăstirii Stirigoi

La început, aici a fost schit de maici, înfiinţat în anul 1937. Peste doar 19 ani de la sfinţire, în 1956, aşezământul a fost distrus în urma unui incendiu devastator, care a transformat în ruină atât bisericuţa, cât şi corpul de chilii care alcătuiau schitul maicilor de la Zemeş. Anul următor se reconstruieşte aşezământul, din evlavia şi credinţa oamenilor locului. Slujba de târnosire a fost oficiată de episcopul de atunci al Romanului, vrednicul de pomenire Teofil Herineanu. Din păcate, pentru obştea schitului şi pentru sutele de creştini care veneau în pelerinaj aici, sentimentul împlinirii duhovniceşti avea să fie de scurtă durată. Decretul 410, din anul 1959, a închis mănăstirea.

În plin regim totalitar şi ateu, în 1987, la presiunile făcute de oamenii locului şi sub îndrumarea ieromonahului Natanail Amuceliniţei, Mănăstirea Stirigoi a fost redeschisă. Resfinţirea a făcut-o vrednicul de pomenire arhiereu-vicar Ioachim Vasluianul. Istoria recentă a aşezământului începe cu luna februarie a anului 1994, când protosinghelul Emilian Ciobanu este numit stareţ al Mănăstirii Stirigoi.