„Viaţa şi sănătatea noastră sunt în mâna lui Dumnezeu”

„Ieri vorbeam cu frigiderul, îi spuneam că trebuie să-l dezgheţ, că s-a format prea multă gheaţă. Soţul mi-a zis să vorbesc cu cuptorul, măcar el e mai cald, mai înţelegător. O cam luăm razna în casa asta, dar măcar facem tot posibilul ca virusul să rămână afară.” Amuzament în condiții de stres prelungit, trăiri din perioada aceasta de mare durere şi teamă pe care le trăiesc locuitorii Italiei, ţară afectată atât de mult de noul coronavirus. Marieta Dobrin şi Dorina Gheţu sunt două românce care locuiesc la Milano şi care au acceptat să ne vorbească despre starea sufletească prin care trec şi despre cum percep situaţia generală. 

Marieta Dobrin trăieşte la Milano din 1994, s-a căsătorit cu un italian şi au împreună doi copii: un băiat, care are 24 de ani şi este licenţiat în matematică, iar în prezent este doctorand la Politehnica din Milano, iar fiica, de 20 de ani, studiază limba japoneză. Soţul este pensionar, iar ea şi-a luat un an sabatic de la firma sa cu profil industrial. În România lucrase la CEC înainte de a se hotărî să înceapă o viaţă nouă pe pământ italian. Îi place să scrie uneori, mai trimite articole unor reviste din România, mai publică şi pe un site italian. Suntem în aceeaşi listă de prieteni pe o reţea socială, iar postările actuale despre starea din Italia mi-au atras atenţia. Mi-a povestit pe scurt biografia şi mi-a permis să redau câteva pasaje din postările sale, care sunt un fel de jurnal. 

La 13 martie 2020, Marieta Dobrin scria: „Ieri am ieşit o jumătate de oră ca să iau o rețetă de la medic şi apoi la farmacie. Vreo 700 de metri, în total. Am întâlnit patru persoane, iar dacă se nimerea să fim pe acelaşi trotuar, când ne apropiam la vreo zece metri, unul dintre noi se muta pe trotuarul de cealaltă parte a străzii. Am văzut trei maşini, într-o jumătate de oră. Liniştea orașului e frântă, din când în când, de ambulanţe şi de elicopterul Protecţiei Civile. În curtea blocului, până acum două săptămâni, parcarea era goală, acum doar două locuri sunt libere, semn că toţi sunt acasă, stau în casă. Cuplul tânăr de la etajul şase a primit un pachet, l-a ridicat de la portarul care se ocupă de cele cinci blocuri din curtea noastră. L-a desfăcut în curte. Ea a dezinfectat conţinutul cu un pulverizator, apoi l-a scos din cutie. El a dus cutia imediat la gunoi. Amândoi aveau mănuşi de unică folosinţă. Scara blocului, toată, de la etajul nouă și până la subsol, unde sunt cantinele, a fost dezinfectată alaltăieri. Scări, pereţi, uşi, clanţe, sonerii, tablouri de comandă, geamuri, cutii poștale... nimic nu a rămas nedezinfectat. M-a tulburat, recunosc, să văd două persoane în costume de protecţie integrală, așa cum doar în filme văzusem până acum, dar m-au și liniștit seriozitatea și atenția pe care le pun toți în protejarea populației. (…) Afară e primăvară. Iarba, florile, insectele, păsările, soarele îşi văd de treburile lor. Oamenii nu-şi mai văd de treburile lor de câteva săptămâni. Primăvara o privim de la fereastră şi ne străduim să o ­cuibărim în sufletele noastre şi să sperăm că nu va fi prea departe ziua când o să putem să ne bucurăm de ea din plin.”

„Facem tot posibilul ca virusul să rămână afară”

 La 15 martie 2020, o zi în care numărul de infectaţi din Italia era la 20.000, iar morţii peste 350, românca din Milano scria în jurnalul său de izolare: „Stăm de opt zile închişi în casă. Patru persoane în 95 de metri pătraţi. Fiecare cu exigenţele, pasiunile şi nevoile sale. Am ieşit doar o jumătate de oră afară, când am mers la medic şi la farmacie. O jumătate de oră din cele 192 trăite în casă. Ne uităm la ştiri, la buletinul Protecţiei Civile de la ora 18:00, la filme. Cam atât, restul nu suport să mai văd. În rest, citesc. Am terminat «Doi din doi» de Andrea de Carlo şi mi-am pus pe noptieră «Oameni din Dublin» de James Joyce. Ascult multă muzică, atunci când nu citesc, iar în perioada asta, multă muzică italienească. Veselă, optimistă, romantică. Nu prea reuşesc să mă concentrez pe multe alte lucruri. Uneori mă gândesc dacă asta e realitatea sau un vis al naibii de urât. Un coşmar. Mă gândesc câte urări, speranţe şi visuri ne transmisesem la nu prea îndepărtatele sărbători de iarnă şi cum, pe vremea aia, nu bănuiam ce ne aştepta peste doar două luni. Am încercat câteva reţete culinare zilele trecute şi nu mi-a ieşit bine nici una, nu reuşesc să mă concentrez. Când încep să fac ceva, după câteva secunde îmi fug gândurile la situaţia pe care o trăim. (…) Mai devreme am vorbit cu prietena mea, Silvy, care lucrează la spitalul San Carlo din Milano. Toate secţiile au devenit «Covid 19 tratament». Secţiile de cardiologie, neurologie, ortopedie, oftalmologie tratează bolnavii de Covid-19. Nu mai există medici specialişti, există doar medici. Pacienţii internaţi pentru alte patologii şi neexternabili sunt transferaţi în alte spitale mai mici. O întreb ce face azi, dacă se odihneşte după turele infernale la care este supusă şi zice că zugrăveşte bucătăria. Trebuie să se mişte, să-şi umple mintea cu altceva, cu un strop de normalitate, altfel ar continua să se gândească la pacienţi, la virus, la spital. (…) Fiul meu vorbeşte cu prietena pe WhatsApp, nu se văd de 8 zile, chiar dacă locuiesc la 400 m distanţă. Ieri vorbeam cu frigiderul, îi spuneam că trebuie să-l dezgheţ, că s-a format prea multă gheaţă. Soţul mi-a zis să vorbesc cu cuptorul, măcar el e mai cald, mai înţelegător. O cam luăm razna în casa asta, dar măcar facem tot posibilul ca virusul să rămână afară.”

„Un om care ajută alţi oameni...”

„Mă gândesc cu groază la cei care se îmbolnăvesc în aceste ore, ştiind că în Lombardia nu mai sunt locuri în terapie intensivă, că ambulanţele sunt toate ocupate, că azi au trimis 40 de pacienţi în stare gravă la spitalele din alte regiuni. Ieri a murit un om de pe ambulanţă, un om care ajuta alţi oameni. Avea 46 de ani. Azi, la telejurnal, a vorbit un tânăr din Torino, internat în spital, a cărui viaţă era legată de un respirator. Tatăl lui a murit zilele trecute. Ne-a rugat să luăm foarte în serios virusul ăsta, să nu facem ca el, care la început a crezut, ca foarte multă lume, că e o simplă gripă, o exagerare a autorităţilor. Nu e, iar suferinţele sunt foarte mari, aşa a zis”, mai spune românca. În 17 martie, de ziua sa de naştere, Marieta Dobrin spunea că „aceasta este, fără urmă de dubiu, cea mai stranie zi de naştere pe care am sărbătorit-o vreodată”, dar este convinsă că vor veni şi vremuri mai bune: „Stăm închişi în casă. Cu noi stau închise şi visurile, dorinţele, plăcerile şi iubirile noastre. Toţi asteptăm ziua când o să fim liberi. Liberi de frica şi preocupările trăite în aproape o lună.” 

„Oamenii se simt uniţi în această nenorocire”

Dorina Gheţu este o altă româncă de la Milano. Ea trăieşte acolo din 2008. Locuieşte la cinci minute de celebrul Dom, în plin centru. Face secretariat la o companie, iar locuinţa este în acelaşi imobil. Iese din casă numai ca să cumpere strictul necesar, o dată pe săptămână: „Este o stare de teamă generală, dar oamenii respectă în ultima vreme ce spun autorităţile, deşi la început au luat-o cam în glumă. Oamenii se simt uniţi în această nenorocire care a venit peste Italia. Oraşul Milano este pustiu, nu ştim când se va mai domoli boala… Italienii sunt oameni veseli de felul lor. M-a impresionat că au ieşit la balcoane şi au cântat. Şi aici s-au auzit cântece, dar mai ales la Napoli, acolo sunt vestiţi pentru dragostea lor de canţonete… Ne rugăm mai mult acum, am devenit mai conştienţi că viaţa şi sănătatea noastră sunt în mâna lui Dumnezeu.” Este impresionată că bătrânii, cei care mor în spitale, îşi iau rămas-bun de la familie prin intermediul telefonului medicului curant. Dorina speră să vină cât mai curând vremuri bune, de siguranţă generală, pentru a-şi vizita familia în România. Aici, în judeţul Călăraşi, o aşteaptă fiul şi nora, dar şi cei doi nepoţi, Elisa și David. Pe nepoţică ar fi vrut s-o vadă la sărbătorirea celor 3 ani din februarie, dar a preferat să îi ştie în siguranţă pe ai ei și a rămas la Milano.