Vodița, maica în duh a monahismului românesc

Oricine dorește să găsească zonele de intens pelerinaj religios la noi descoperă că Banatul nu se numără printre destinațiile cele mai căutate de credincioși. Și asta, cumva, pe nedrept. Bucovina, ținutul Neamțului, Vâlcea ocupă locurile de frunte. Dar numai cunoscătorii știu că maica mănăstirilor din țara noastră, cea mai veche vatră monahală atestată documentar, a fost întemeiată acum aproape 650 de ani în urmă la Vodița, în Mehedinți. Luați orice ctitorie mușatină sau basarabă de renume și veți vedea, dacă cercetați cronicile, că Vodița are aproape un veac sau chiar mai mult înaintea lor. Nevoință tăcută și smerenie, respectarea Tradiției și a rânduielii monahale așa cum a fost lăsată de Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit, iată moștenirea pe care se străduiește s-o reînvie astăzi Vodița din Eparhia Severinului și Strehaiei prin starețul Ioanichie Nicolăescu și mica sa obște.

Pe drumul de la Drobeta spre Orșova, mer­gând pe cursul Dunării, dar înspre amonte, cum privești spre malul sârbesc al fluviului, după Cladova vezi sus, ieșind din pădurea de foioase, o coamă stâncoasă, asemenea unei săgeți din piatră care invită pe călător să facă un popas la Vodița, prima mănăstire pe pământ românesc, ridicată de Sfântul Nicodim în stânga Dunării. Lavra se află așadar la 1 km spre nord de drumul național E70 care leagă Turnu Severin de Timișoara.

Acolo, pe un platou flancat de două pâraie, pelerinul va descoperi ruinele vechii biserici unde a slujit Cuviosul Nicodim cel făcător de minuni. Zidurile de piatră și piciorul Sfintei Mese din altarul locașului de cult vorbesc despre începutul vieții monahale la noi.

Așezământul a fost ridicat între anii 1370-1372 de Sfântul Cuvios Nicodim mai sus puțin de satul Vârciorova, localitate care acum nu mai există. Au rămas doar cimitirul vechi al satului și viaductul pe care se circulă astăzi. Dar Vârciorova a rămas în istorie în primul rând datorită evenimentului petrecut în gara de aici în 1866. Venit cu trenul din Germania, Carol I a coborât la Vârciorova și pășind pentru prima oară pe pământul nostru a spus: „Punând piciorul pe acest pământ sacru m-am și făcut român”.

Gara Vârciorova a fost o gară de frontieră între Principatele Române şi Imperiul Austro-Ungar până la Unirea din 1918. Amplasată pe linia ce urmăreşte defileul Dunării de la Porţile de Fier, Vârciorova a fost singura gară construită pe o formulă „insulară” în România (clădirea gării era „prinsă” între două grupuri de linii, unul care deservea Austria, celălalt România). Cu ocazia construirii barajului de la Porţile de Fier, în perioada 1960-1975, linia a fost reconstruită, a fost ridicată cu aproximativ 30 m, au fost construite mai multe tunele şi ziduri de consolidare, au fost luate măsuri de apărare a malului cu piloni de beton şi anrocamente, iar vechea gară, inundată (1968-1970). Vodița, situată mai sus în munte, a scăpat.

La Vodița fiecare piatră sau fir de apă îți vorbește despre istorie

Aici te adâncești în trecut, retrăind atmosfera deosebită a unor epoci de mult dispărute. Înainte de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418), pe când în Țara Românească stăpânea Vladislav Vodă Vlaicu, Sfântul Cuvios Nicodim, un călugăr de origine sârbă, dar, după cum mărturisește acatistul lui, rudă a conducătorilor români din dinastia Basarabilor, a avut un vis în care i-a apărut Maica Domnului. Ea i-a spus să treacă Dunărea și să vină în Țara Românească unde să-i zidească o mănăstire în locul numit „La Cascade”. Cuviosul Nicodim mai ctitorise două mănăstiri, Vratna și Mănăstirița, dar în Serbia, pe malul drept al Dunării, așezate pe o vale asemănătoare cu cea a Vodiței. Sfântul s-a făcut ascultător dorinței Maicii Domnului și a trecut în chip miraculos fluviul, așezând rasa călugărească pe apele învolburate ale Dunării. Venit pe pământ românesc, din cauza celor două pâraie, Sfânta și Vodița (care în sârbă înseamnă „apă sfințită” sau „apă mică”), care curg din munte nu departe de malul stâng ale Dunării, cuviosului i s-a părut că aici ar fi locul indicat în vis și a ridicat prima așezare monahală din țara noastră și cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar, Vodița, construită pe cheltuiala lui Vladislav I, domn al Țării Românești între 1364-1377, fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay și frate al voievodului Radu I.

În pădurile de pe malul Dunării se nevoiau mulți sihaștri

Cuviosul Nicodim i-a adunat pe toți și așa a înființat obștea Vodiței. Dar Maica Domnului i-a apărut din nou în vis și i-a descoperit că nu acela este locul „La Cascade” și că el ar trebui să caute mai atent amplasamentul dorit. Sfântul a cercetat atunci cu râvnă împrejurimile și după ce a ridicat mai multe mănăstiri care dăinuiesc și astăzi, Topolnița, Gura Motrului, Coșuștea-Crivelnic, Vișina, a ajuns la Tismana, locul indicat de Născătoarea de Dumnezeu.

Vlaicu Vodă l-a susținut îndeaproape pe călugărul făcător de minuni, știut fiind că mama vitregă a domnului, Doamna Klára, era romano-catolică, iar voievodul Țării Românești nu dorea expansiunea acestei confesiuni care aducea cu sine o influență sporită a regatului maghiar asupra românilor.

Vlaicu nu putea să se opună armat Ungariei, cum o făcuse străbunicul său, Basarab I, la Posada împotriva lui Carol Robert de Anjou, dar el a păstrat românitatea supușilor săi prin Ortodoxia credinței lor. Sfântul Nicodim era duhovnicul și sfetnicul domnului țării.

Vodița a constituit așadar un bastion de Ortodoxie și românism, o stavilă de apărare contra prozelitismului catolic, un stâlp de susținere pentru credința creștină răsăriteană pe plaiurile noastre.

De la înființare până în zilele noastre Vodița a cunoscut perioade de coborâș, dar și ridicări neașteptate. În anul 1720 apărea doar menționată pe harta istoricului maghiar Samuel Kölesér, pentru ca în vizita sa canonică la Vodița, întreprinsă la 5 septembrie 1891, Episcopul Ghenadie Enăceanu al Râmnicului (1886-1898) să descrie ruinele bisericii Vodiței istorice din care mai rămăseseră doar câteva ziduri și temeliile chiliilor din împrejurimi.

Renașterea Vodiței

În această stare deplorabilă a rămas ctitoria lui Nicodim cel Sfințit până în 1990, când în Drobeta-Turnu Severin a fost constituită, cu binecuvântarea mitropolitului de atunci al Olteniei, IPS Nestor Vornicescu, societatea „Vodița”, care își propunea reactivarea așezământului monahal aflat în părăsire.

Fundația a făcut cunoscută dorința sa de reînființare a mănăstirii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a luat act și a aprobat în ianuarie 1991 demersul său.

Într-un răstimp relativ scurt a fost construit aici un corp de chilii, cu stăreție și trapeză, iar mai apoi a fost ridicată o frumoasă biserică de lemn care împrumută elemente arhitectonice din stilul tradițional maramureșean și care a primit hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Locașul de cult a fost sfințit la 29 iulie 2001 de IPS Părinte Teofan, fostul Mitropolit al Olteniei. Din 1997 stareț al Mănăstirii Vodița este arhimandritul Ioanichie Nicolăescu. La primul hram al bisericii au mai fost adăugate încă trei: primul, cel al Vodiței istorice, „Sfântul Antonie cel Mare”, al doilea, „Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit”, ocrotitorul întregii Eparhii a Severinului și Strehaiei, și ultimul, „Duminica Sfinților Români”.

Astăzi, unde s-a rugat și a viețuit Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit, își încep slujirea lor ca preoți toți cei proaspăt hirotoniți la Catedrala Episcopală din Severin.