Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Voluntariatul? Nevoia de a mă hrăni cu bucuria celorlalţi“
Sunt modeşti şi mereu zâmbitori. Sensibili şi foarte atenţi la semenii lor. Voluntarii, căci despre ei este vorba, fac lumea mai bună. Astfel de oameni, de vârste diferite, există şi la Asociaţia "Sfântul Arhidiacon Ştefan" din cadrul Bisericii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", cartierul Ghencea, sector 6. Fără ei, viaţa celor 140 de persoane beneficiare, copii şi vârstnici, ar fi fost foarte tristă.
În fiecare dimineaţă, la ora 5:00, când se trezeşte, Mihai Irimia îşi aruncă ochii pe fereastră, ca şi cum ar vrea să se asigure că toate sunt la locul lor, aşa cum le-a lăsat înainte de culcare. De sus, de la etajul 9 al blocului în care locuieşte, vede Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", cea de-a doua familie a sa. Priveşte îndelung Asociaţia "Sfântul Arhidiacon Ştefan" din incinta sfântului lăcaş, cât să aibă răgaz pentru a-şi schiţa în minte programul de peste zi. Ajuns la vârsta pensionării, domnul Irimia, fost cadru militar, îşi dedică mare parte din energia şi timpul său oamenilor aflaţi în dificultăţi materiale şi spirituale, fie ei copii sau vârstnici. Nu cere bani în schimbul muncii sale. "Zi de zi sunt aici. Programul diferă, într-o zi e mai mult de lucru, într-o zi mai puţin. Fac tot ceea ce este de făcut - aprovizionez cu alimente cantina, aduc lumânări de la fabrică pentru biserică. Ajut şi eu cumva, în felul meu, prin ceea ce fac. Am o mulţumire că nu trece ziua degeaba", spune seniorul Irimia, unul din cei aproximativ 30 de voluntari ai asociaţiei din cartierul Ghencea, care nu ar fi existat fără implicarea şi munca susţinută a părintelui paroh Ştefan Stanciu. Aproape de ora prânzului, unul câte unul, bătrâni săraci şi bolnavi se adună în curtea bisericii pentru a-şi lua hrana zilnică de la cantina socială. Se înseninează când îl văd pe domnul Mihai, pe care-l salută respectuos. Îi las să schimbe în linişte câteva vorbe şi iau urma unei fetiţe care, după ce se închină la icoanele din biserică, merge voioasă cu ghiozdanul în spate, însoţită la pas de Azorica, o căţeluşă pusă pe joacă. "Alexandra, Alexandra", o strigă pe nume câţiva copii adunaţi într-o sală de mese. Îşi strâng mâinile la piept, închid ochii şi murmură cu toţii în cor "Tatăl nostru". După masă, Alexandra coboară într-o sală ca de clasă, cu bănci şi scaune, unde o aşteaptă alţi copii, un voluntar şi doi psihopedagogi. Clubul copiilor, gândit ca un program de prevenire a abandonului şcolar Cătălin Mihai Buşagă este student în anul al II-lea la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Secţia Asistenţă socială, şi vine o dată pe săptămână la Clubul copiilor din cadrul Asociaţiei "Sfântul Arhidiacon Ştefan". Aici are de-a face cu copii între 6 şi 14 ani (proveniţi din familii monoparentale sau cu venituri reduse), pe care îi ajută la teme, se joacă împreună, citesc poveşti, merg la muzee sau în tabere. Unchi a cinci nepoţi, Cătălin este obişnuit cu copiii, ştie cum să-i apropie şi să se facă înţeles. De obicei, vine dimineaţa la centru, în aşa fel încât să meargă şi la cursurile de la facultate. Pentru aceşti copii mai puţin fericiţi de soartă, care se bucură atât de mult de prezenţa sa şi a voluntarilor în general, tânărul student se dedică dezinteresat. Nu aleargă după timp, nici după bani, pentru că e mulţumit cu răsplata gestului său atât de uman - zâmbetele sincere, îmbrăţişările calde ale copiilor şi performanţele lor. "Îmi plac copiii, de fapt îmi place să ajut. De obicei, îi ajut la teme pe cei mici, însă încerc să văd dincolo de lecţiile de fiecare zi şi să le modelez, cât pot, caracterul. Marele minus al acestor copii este acela că, venind din familii defavorizate, este foarte greu pentru ei să ia decizii bune în viaţă. De aceea, ei trebuie ajutaţi nu doar material, ci şi moral, spiritual. E important să cunoască şi partea bună a acestei vieţi, pentru ca, în final, aceasta să poată birui", spune voluntarul. Alexandra îl ascultă zâmbitoare. Potriveşte piesele unui puzzle care, odată asamblat, va semăna cu fotografia căţeluşului pe care ea şi-l doreşte mult. Copila vine la aşezământul social din clasa a III-a, adică de doi ani, şi după cum spune "este un loc în care oamenii mă apreciază cu adevărat. Nu-mi pasă ce cred ceilalţi copii de la şcoală, eu ştiu ce ştiu despre mine". Copilăroasă şi matură deopotrivă, Alexandra este sociabilă, blândă şi foarte talentată la pictură, dans şi muzică. "Am ales cu sufletul" Maria Miruna Nistor este în prezent manager de proiect în cadrul Asociaţiei "Sfântul Arhidiacon Ştefan", dar şi-a început activitatea aici ca voluntar. Totul a început în 2005, în iulie, imediat după terminarea Facultăţii de Psihologie, Universitatea Bucureşti. Liberă pe piaţa muncii, Miruna a considerat voluntariatul ca fiind cea mai bună formă de a căpăta experienţă. Aşa a ajuns la Centrul comunitar Ghencea, cum se numea pe atunci, unde "mi s-a spus să nu vin foarte mult, nu mai mult de o dată pe săptămână, însă, plăcându-mi foarte mult, eu am venit în fiecare zi, câte opt ore. Eram doi voluntari, eu şi doamna Olimpia, coordonatorul cantinei sociale, care este şi astăzi aici". Odată experienţa acumulată, ofertele de muncă au început să apară, însă Miruna a preferat aşezământul social şi oamenii lui, pentru că "am ales cu sufletul. Nu ai cum să pleci şi să laşi în urma ta oameni care au nevoie de tine. Am cunoscut copii care nu ştiau să salute, să mănânce, să se îmbrace, şi când în două, trei săptămâni au devenit ca toţi ceilalţi, parcă aş fi primit toţi banii din lume. Acum, gândindu-mă la perioada voluntariatului şi de ce am rămas aici, lângă aceşti oameni… poate e nevoia mea egoistă de a mă hrăni cu bucuria celorlalţi". Odată cu lăsarea înserării, luminile oraşului se aprind. Este singurul moment când forfota de peste zi din incinta bisericii încetează. Singur, de la fereastra căminului său, Mihai Irimia priveşte peste drum. O linişte aparte îi inundă inima. Este glasul dragostei necondiţionate - cel mai de preţ cadou pe care un om îl poate oferi sau primi.