În decembrie 1989, eram doctorand în cadrul Facultății de Teologie din București. În ziua de 21 a acelei luni m-am hotărât să mai rămân câteva zile în București. Îmi pusesem în gând să mai stau până în 24 decembrie și apoi să plec către părinții mei din provincie, să petrecem sărbătorile de Crăciun. Colegii mei plecaseră de două zile în vacanța de Crăciun, în schimb, rămăsese în locuința doctoranzilor un văr al colegului și regretatului profesor Adrian Gabor, Mircea Profiroiu, din Voloșcani, judeţul Vrancea.
În 22 decembrie 1989 am plecat dis-de-dimineață către bibliotecă. Mai aveam câțiva metri până la gura de metrou și mă grăbeam să ajung cât mai repede. Atunci, am văzut venind pe lângă Dâmbovița, de cealaltă parte a străzii, dinspre sediul noii Biblioteci Naționale, un grup compact de muncitori zgomotoși, cu bannere în mână, scandând cu îndrăzneală nemulțumirile lor antipartinice. Nu mai văzusem așa ceva și mi s-a părut frapant. Am stat o clipă, am privit, am întrebat pe cineva ce se întâmplă și mi-a răspuns grăbit: „Nu știu, dar nu o să fie bine astăzi!” Am intrat la metrou, am mers două stații, apoi de la Piața Romană am mers pe jos până la Biblioteca Academiei. Într-o pauză, pe culoarele bibliotecii, cineva spunea aproape șoptit că în fața Comitetului Central sunt mișcări mari, familia prezidențială a plecat cu elicopterul în huiduielile oamenilor. Nu am mai rămas prea mult și am plecat spre casă pe jos, spre Bulevardul Magheru. Se auzeau strigăte și din depărtare se vedea, spre Universitate, mulțime multă în mișcare, deplasându-se dintr-o parte în alta. Din mers am observat cu ușurință că de o parte și de alta a străzii erau taburi și mașini militare staționate și soldați în jurul lor, cu armele în poziție de luptă. Am grăbit pasul și am ajuns în jurul orei 16:00 în apropiere de clădirea Facultății de Arhitectură, în fața hotelului Intercontinental. Mulțimea striga puternic: Jos Ceaușescu!, Jos Comunismul! Mi s-a părut extrem de curajos și de îndrăzneț. Mă uitam de jur împrejur și nu îmi venea să cred ce trăiesc. După câteva momente, m-am întâlnit cu unele persoane cunoscute. După ce mi-am luat rămas-bun de la prietenii mei, am dat o fugă până acasă. Apoi, împreună cu colegul de cameră ne-am hotărât să mergem din nou în Piața Universității. Am mers pe jos și de peste tot curgeau mulțimile magnetizate de strigătele ce răzbăteau de pretutindeni și înfiorau. Ne-a cuprins și pe noi entuziasmul și strigam frenetic împreună cu ei. Era aproximativ ora 18:00. Nu a mai trecut mult și taburile și mașinile militare au înaintat spre Intercontinental. Mă aflam cu colegul meu de cealaltă parte a bulevardului, lângă clădirea Facultății de Arhitectură, și am auzit deodată focuri de armă, care s-au repetat cu rapiditate. Mulțimea țipa și oamenii se culcaseră la pământ. Focurile au încetat, mulțimea s-a ridcat de la pământ și a început să strige cu și mai multă vigoare: „Libertate, Libertate!”
În acel timp am văzut cum taburile, mașinile militare și tancul de pe centru au început să înainteze constant și cu viteză mărită dinspre Piața Romană. Vehiculele au venit în viteză în fața Intercontinentalului și au spulberat mașinile incendiate. Câțiva tineri cu steaguri s-au aşezat înaintea lor. Deodată am văzut cum tancul de pe centru a trecut peste un tânăr cu tricolorul în mână. Am auzit strigătul înfiorător al mulțimii. Un strigăt care venea parcă din pământ, un strigăt de sânge proaspăt și de durere adâncă. Pe primul martir zdrobit sub șenilele de fier, fără milă, l-am văzut cu ochii mei și nu credeam că este adevărat. Mi-am pus mâinile pe față, în genunchi, și cu ochii în lacrimi, printre degete, am privit în stradă la trupul sfârtecat al primului martir al Revoluției Române.
Doamne, Maica Domnului, ce se întâmplă?!, am strigat. Atunci mi-a trecut prin minte că părinții mei nu știau nimic de mine și că poate voi muri și eu acolo. Deodată, strigătul de durere al mulțimii s-a transformat într-un strigăt de luptă: „Vom lupta și vom învinge! Vom lupta și vom învinge!” Se auzea sacadat și cu putere de peste tot locul. Atunci au început să se intensifice focurile de armă. Auzeai oameni care strigau: A fost împușcat, a fost împușcat, să cheme cineva Salvarea! Mă deplasam de colo, colo împreună cu colegul meu, în manevrele pe care le făcea mulțimea. Am revenit lângă Facultatea de Arhitectură, unde revoluționarii mai îndrăzneți aduseseră de curând un TIR și îl parcaseră acolo, ca baricadă în fața altor mașini blindate militare.
Împușcăturile s-au intensificat și se auzea cum gloanțele șfichiuiau zidurile Universității și ale clădirilor din apropiere. Deodată, intensitatea focurilor de armă a crescut atât de mult, încât toată mulțimea s-a culcat, din nou, buluc la pământ. Eram tot lângă Arhitectură, aproximativ unde se află astăzi fântâna arteziană. Alături de alți tineri, am văzut la câțiva metri de mine, lângă zidul facultății, câțiva tineri împușcați care parcă alunecau pe ziduri, cu mâinile pe cap și cu capul puțin ridicat, am văzut ochii unuia dintre ei, cu fața schimonosită de durere, de spaimă și cu mâna în locurile unde fusese nimerit.
„Doamne, Maica Domnului!”, am exclamat din nou cu durere. Sudoarea mi-a înghețat pe spate ca și lacrimile care îmi curgeau pe obraz. Maica Domnului, ce am ajuns să trăiesc! Nu știam ce să fac, să mă ridic, să mă ascund, să fug undeva, nu aveam unde. Era liniște totală, doar câteva gemete ale celor care erau răniți mai pluteau prin aer. Deodată, mulțimea s-a ridicat cu așa forță și a început să strige. Era ceva sublim, ceva ce trăiești doar o dată în viață. O asemenea schimbare de situație și cu o asemenea intensitate este foarte greu de trăit și descris.
Evenimentele s-au desfășurat la fel de surprinzător și de schimbător și în orele care au urmat. Îmi aduc aminte că ne îndreptam pe lângă zidul Universității spre gura de metrou și am văzut chiar în fața noastră, puțin spre stânga, la vreo 5-6 metri, un om împușcat în cap, care imediat sub ochii noștri s-a prăbușit la pământ.
Mai mulți confrați l-au luat și l-au dus repede la o Salvare, dar cred că era deja prea târziu. Ne-am ridicat din nou, încurajați de strigătele mulțimii. Cineva, lângă zidul Universității, scria un manifest cu vopsea neagră. Am așteptat să-și termine mesajul și l-am rugat să-mi dea și mie cutia cu vopsea să scriu ceva. Am scris cât am putut de repede: De ce ați dărâmat bisericile?
Am intrat apoi jos la metrou și acolo am scos două monede și am dat două telefoane: unchiului meu (fost deținut politic, condamnat la 25 de ani de închisoare în anii ‘50, Gh. P. V.) și domnului profesor acad. Emilian Popescu, conducătorul meu de doctorat: „Bună seara, domnule profesor, sunt în Piața Universității și țin să vă spun că s-a terminat cu comuniștii!” Foarte grijuliu, domnul profesor mi-a răspuns părintește: „Ai grijă să nu te omoare. Du-te în camera doctoranzilor”. Am ieșit de la metrou, era seară, târziu. Ne-am amestecat prin mulțime, strigătele de libertate ne animau sufletele și strigam și noi cu același entuziasm. Din când în când, sunetul gloanțelor se auzeau deasupra noastră și se înfigeau în zidurile clădirilor ori în trupul nepregătit al unor tineri.
Deodată, la Biserica Colței, din apropiere, au început să bată clopotele cu putere, care parcă sunau a durere, a chin și a moarte. În acea împrejurare de forță încercam să înaintăm și ne înghesuiam unii în alții să intrăm mai repede în gura de metrou, care încetul cu încetul ne-a înghițit cu nesaț.
Am înaintat foarte încet prin gura de metrou, am trecut pe lângă primul stâlp de susținere din stânga, care era atunci aproape de intrare, și am auzit chiar lângă noi niște împușcături groaznice amplificate și de incinta de la subsol. M-am uitat speriat spre stânga și am văzut cu coada ochiului, instantaneu, 4-5 tineri căzând secerați de gloanțe. Nu mi-a venit să cred... Făceam eforturi să nu fim călcați în picioare.
Am ieșit cu greu de la metrou, pe cealaltă parte, dinspre Muzeul Suțu, și am respirat ușurați pentru o clipă, până când am văzut în apropiere o mulțime de dube (mașini) ale Miliției de atunci, care blocaseră bulevardul. M-am apropiat grijuliu împreună cu colegul meu de șirul de mașini și încercam să întrevăd o scăpare și am văzut undeva un gol mic înspre dreapta.
Ne-am apropiat, împinși de mulțimea din spate, și am văzut cum milițienii îi prindeau, mai ales pe tinerii studenți, și îi aruncau brutal în dube. Am ajuns relativ repede la linia de mașini și ne-am întâlnit cu câțiva milițieni.
Unul m-a apucat de palton și a încercat să mă tragă spre ușa mașinii. L-am tras și eu la fel de brusc și de neașteptat și am dat cu el în gardul de fier al muzeului. Am primit o lovitură de baston de la un altul pe spate și peste cap, iar în fugă i-am mulțumit lui Dumnezeu că aveam un palton așa de gros și de protector. Colegul meu era în spate și mă urma îndeaproape. Un tânăr din stânga noastră a primit un baston peste mână. L-am luat la noi și l-am îngrijit. De câteva ori în noaptea aceea, gloanțe au nimerit și în zidul clădirii noastre. Tânărul rănit a strigat de durere aproape toată noaptea, iar dimineața a plecat spre cartierul Drumul Taberei, unde locuiau părinții săi.
A doua zi, dimineața, am plecat spre metrou să merg la mătușa mea să văd dacă este bine. Am oprit un pic în Piața Universității să văd ce s-a mai întâmplat. Era liniște, iar cineva a spus: „Va veni părintele Galeriu să facă un parastas”. Am rămas și eu și după ceva timp a sosit părintele Constantin Galeriu. Împreună cu alți tineri i-am dat răspunsurile la primul parastas pentru martirii Revoluției Române.
Am vrut să revin acasă și la intrarea în metrou m-a întâmpinat o grupă de studenți și studente care-i controlau pe toți cei care intrau dacă nu au arme. M-au legitimat și pe mine și studenta care se uita la buletinul meu a exclamat: „Tu ești de lângă localitatea mea natală, vino aici și ia o armă, că trebuie să apărăm punctele strategice ale Bucureștiului, mai ales metroul”. Am replicat imediat că nu pot lua o armă pentru că studiez teologia, sunt un viitor preot. „Atunci, treci aici, să-i controlăm pe cei care intră, să nu aibă cumva arme!” Am făcut întocmai și am rămas cu Nicoleta și cu colegii ei la misiunea care ne fusese încredințată.
Nu după mult timp, cineva a venit și a strigat: Este nevoie de niște alimente, de pâine la TVR, au nevoie de pâine, mor oamenii acolo de foame și nu mai pot să reziste. Am plecat imediat în acea misiune alături de două fete și doi băieți îmbarcați într-o dubă, pe Calea Rahovei, să luam pâinea. Am ajuns destul de repede dincolo de Piața Rahovei la un magazin și am încărcat lăzile cu pâine. Chiar înainte de Piața Rahovei, cu o stație mai în față, au sărit două femei în fața mașinii, strigând: „Mi-au împușcat bărbatul în curte, mi-au împușcat bărbatul, vă rog să ne ajutați!” Șoferul a vrut să le ocolească și să meargă mai departe. L-am rugat zicând: „Hai să încercăm să mergem că poate salvăm un om”. Au urcat și femeile în mașină și am cotit spre stânga, spre Mărgeanului, apoi ne-am îndreptat unde ne îndrumau femeile, pe str. Valea Hârtibaciului nr. 28. În momentul în care am ajuns la numărul indicat, am văzut pe deasupra gardului, din mașină, un om căzut, împușcat în curte, dar aproape imediat a început să plouă cu gloanțe peste noi. Au găurit mașina în câteva locuri, iar șoferul speriat a intrat cu mașina în gard, ca să ieșim din bătaia gloanțelor. Eram în dreapta șoferului și cred că eram încă în bătaia gloanțelor. Am forțat ușa, mi-am rupt paltonul, m-am târât pe lângă mașină până lângă gard, alături de colegii mei care ieșiseră mai repede prin spatele mașinii.
În capătul străzii, oamenii care locuiau în blocul de acolo se adunaseră buluc și se uitau și ei speriați la filmul de groază care se desfășura pe strada din fața lor. Ne-am târât pe lângă gard, îngălbeniți de frică și de spaimă și, când am ieșit din raza mitralierei de pe blocuri, am răsuflat ușurați. Șoferul a reușit și el să scape și să dea mașina înapoi, ieșind din raza focului și revenind pe Mărgeanului.
Atunci, însă, cu mașina găurită de gloanțe, am plecat mai departe spre Televiziunea Română. Ne făceam cruce toți și mulțumeam lui Dumnezeu că am scăpat teferi. Am ajuns în circa o jumătate de oră la TVR, am descărcat pâinea și ne-am apropiat cu grijă de gardul televiziunii, alături de soldații care stăteau de pază acolo. Nu a trecut mult timp și a început și acolo un tir încrucișat de arme, încât nu mai știam unde să ne ascundem. Am plecat nu după mult timp de acolo. Eram speriați şi obosiți, dar bucuroși că nu eram răniți sau chiar mai rău. Am mers imediat acasă.
Seara, am ieșit din nou cu colegul meu în Piața Universității, care era plină de oameni. Am mers și în fața clădirii Comitetului Central, unde era adunată de asemenea o mare mulțime de oameni. Atunci, în mijlocul discursului celor de la balcon au început să tragă armele de foc dinspre Palatul Regal și am sărit cu toții la pământ, printre flori și arbuști.
Am intrat cu colegul meu și cu mulțimea de acolo la un subsol din apropiere și timp de aproape o oră am stat adăpostiți. Auzeam cum gloanțele șuieră pe deasupra sau lovesc zidurile clădirilor. După aproape o oră am ieșit din ascunzătoare și am văzut cum clădirea Bibliotecii Naționale ardea în flăcări. Cineva striga: „Haideți să salvăm tezaurul de cărți, haideți să-l salvăm!”.
Ne-am apropiat cu grijă, dar nu se mai putea face nimic. Ne-am îndreptat din nou spre clădirea Comitetului Central. Se auzeau împușcături din anumite colțuri ale clădirii. Împreună cu colegul meu și cu alți tineri, am intrat pe o fereastră în clădirea Guvernului comunist, unde era vraiște peste tot. Nu a durat prea mult și împușcăturile din clădire s-au amplificat și parcă se apropiau de noi. Am smuls un drapel găurit din apropiere (pe care îl păstrez ca amintire și acum), câteva cărți dintr-un dulap din apropiere și împreună cu ceilalți tineri am sărit în mare grabă înapoi pe geam, să nu ne ajungă gloanțele.
Am plecat speriați și obosiți spre casă. Mergeam grăbiți pe lângă zidurile clădirilor, sperând să nu ne nimerească vreun glonț.
A doua zi am încercat să ies din București pe Calea Rahovei, pentru că mă rugase părintele la care mă spovedeam să-i duc niște pâine. Am ajuns aproape de capăt și acolo am văzut cum mașinile militare, care veneau de pe Şoseaua Alexandriei, erau staționate și nu puteau să înainteze. Cineva mi-a spus: „Nu se poate trece, nu se poate ieși din București pe aici! Securitatea comunistă a blocat trecerea și trag de pe blocuri cu mitraliera!” Am stat oarecum ascuns după un bloc și am privit cum, din când în când, rafale de mitralieră opreau mașinile din mers sau anumite persoane. Deodată, mitraliera de pe blocul din dreapta a început să tragă în clopotnița bisericii de la Bariera Rahovei.
M-am întors din nou spre casă și mulțumeam lui Dumnezeu că nu fusesem lovit de vreun glonț, așa cum a fost nimerit părintele Ilie Dumitrache, mort cu o zi înainte, sau copilașul nimerit de glonț în brațele mamei sale.
