Orice ieşire din Bucureşti de o zi sau două este un mic concediu, îmi spunea cu câţiva ani în urmă părintele Arsenie Papacioc, de la a cărui naştere s-a împlinit anul acesta un veac. Obosit de monitorul calculatorului şi de zbuciumul Capitalei, am ales liniştea de la Vovidenia, schitul aflat la o aruncătură de băţ de Mănăstirea Neamţului. Pace şi binecuvântare se pogoară asupra oricărui pelerin care vizitează aceste locuri minunate, unde au trăit cândva Creangă şi Sadoveanu.
Drumul spre Moldova e ca o regăsire a neamului din care şi tu faci parte. Şi parcă, ajungând pe meleaguri nemţene, înţelegi mai bine de ce s-au luptat atât de aprig Ştefan şi toţi domnitorii Moldovei pentru bucata de pământ unde au trăit ei şi supuşii lor. Toamna este pe sfârşite. Lumina parcă s-a schimbat în strălucire, nori învălmăşiţi, din care se scutură ploi molcume ori lapoviţe vestitoare ale omătului celui mult aşteptat, îşi fac apariţia tot mai des pe cerul odinioară înfierbântat, scorojindu-i albastrul sidefat pentru a-l îmbrăca în plumburiul bacovian. Dealurile zgribulite şi golaşe din preajma schitului, purtătoare de brume nemiloase pentru puţina verdeaţă încă vie, devin întinse sclipiri argintii, iar câmpurile, ce altădată erau ca un covor verde, acum stau zdrenţuite şi ostenite, aşteptând neaua cea izbăvitoare. Frunzişurile veştede oftează adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă.
„Aveam doar 19 ani pe atunci…“
La schit ajungem uşor. Luăm din Humuleşti o maşină la ocazie care ne duce până la răspântia locului ce se cheamă Pripor, de unde o luăm pe jos spre Mănăstirea Neamţului. Drumul e o încântare. Nu avem decât trei kilometri de parcurs. Şoseaua e străjuită de copaci înalţi. Lăsăm în stânga Zimbrăria şi în dreapta drumul către Schitul Cărbuna. În zare apare crucea de pe turla bisericii Seminarului Teologic. Vovidenia se vede în stânga peste deal. Urcăm fără grabă. Am ajuns. Egumenul de la Vovidenia este tânăr. Are 39 de ani. Fascinante sunt la el înţelepciunea şi lucrurile pe care le cunoaşte despre oamenii mari pe care i-a dat Moldova României şi, de ce nu, lumii întregi. „Nu am avut facilităţile oferite de un oraş în copilăria mea, îmi mărturiseşte el. Bucuriile mele au fost operele lui Creangă, Ispirescu, Sadoveanu, poeziile lui Eminescu, Goga, Coşbuc. Cu ele am crescut. Autorii lor sunt cumva rudele mele sufleteşti şi de aceea îi pomenesc la proscomidie imediat după cei adormiţi din neamul meu. Da, Mihail, diaconul Ioan, Octavian, Gheorghe, Alexandru sunt numele pentru care cad la fiecare Liturghie în partea celor adormiţi miride pe discul aflat la proscomidiar. Cred că au mai multă nevoie de rugăciunile noastre decât de simpozioane, conferinţe şi comunicări. Sunt bune şi acelea, dar esenţiale sunt acestea.“ Părintele Mihail e călugărul total. Îl întâlneşti peste tot, în grădină, dar şi la strană, citind sau cântând cu o intonaţie impecabilă, la cursurile ţinute la seminar sau în oraş, atunci când nevoile schitului o cer. Absolvent al Facultăţii de Teologie din Iaşi, îşi aduce aminte cu mult drag de cursurile de dogmatică ţinute de Mitropolitul Daniel de atunci, actualul Patriarh al României. „Aşa ceva nu se poate uita. Cu o uşurinţă greu de crezut, Mitropolitul parcă, uitând de ipostaza de ierarh, devenea un incomparabil profesor, care prin vocea inconfundabilă şi prelegeri de o înaltă ţinută teologică, transforma cursurile de dogmatică ori pastorală în veritabile sărbători dedicate frumosului şi înţelepciunii.“
Se spune în lumea monahală că nu doar tu îţi alegi mănăstirea unde te nevoieşti, ci cumva şi mănăstirea, locul te alege pe tine. Cum a ajuns părintele Mihail la Vovidenia, ne-a povestit cu mult drag. „În privinţa alegerii locului meu de noviciat în viaţa călugărească, s-a întâmplat cu două decenii în urmă, când am intrat în biserica mare a schitului, o linişte şi o pace adâncă m-au cuprins. Am simţit că Maica Domnului din strana mare mi-a întins braţele ocrotitoare de mamă şi nu m-a mai lăsat să plec. Aveam doar 19 ani pe atunci. Au trecut de atunci 20 de ani şi, cu ajutorul Preamilostivei, fac ascultare în chinovia închinată ei. Nu pot să nu vă spun un lucru ce m-a emoţionat de când am făcut această conexiune: în «Betleemul» prunciei mele, satul Bârleşti, comuna Erbiceni, jud. Iaşi, biserica are acelaşi hram, al Vovideniei. Acolo am fost botezat, acolo, cu ajutorul mamei şi bunicii, L-am descoperit pe Dumnezeu pentru întâiaşi dată, acasă la El, şi Care în scurt timp îmi devenise Prieten. În acea biserică, totul căpăta dimensiuni de poveste. Preotul, îmbrăcat în veşminte strălucitoare, parcă aducea înaintea ochilor mei taina şi frumuseţea de dincolo. Nimic material nu a rămas din acele imagini ca de legendă. Dangătul clopotului părea o misterioasă chemare şi parcă într-o nevinovată joacă îşi schimba glasul, devenind când tânguitor, când vesel şi neastâmpărat, urcând până sub streaşina cerului. Fumul de tămâie din biserică se făcea ca nişte trepte ce mă duceau într-o lume neştiută. Lumânările scânteiau şi aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de cântec, zurgălăii de la cădelniţă mă făceau atent să ridic capul, ca Maica Domnului să mă mângâie pe frunte. După 20 de ani, tot într-o biserică închinată Împărătesei alese, am primit botezul pocăinţei permanentizate, călugăria. De aceea ei mă rog după putere, să mă învrednicească a-i simţi întotdeauna aceeaşi prezenţă caldă, discretă şi aducătoare de nesfârşite bucurii“.
Discreţia fără izolare
O zi din viaţa arhimandritului Mihail pare prozaică, dar e plină de bucurii. Dimineaţa pe la ora 7 la pravilă, la biserică, apoi după slujba de dimineaţă la ascultare… la grădină, livadă, pe câmp în sezonul fânului, la muzeu, când sunt grupuri pentru ghidat, iar în posturi, zăboveşte parte din zi la biserică pentru spovedit credincioşii care solicită dumnezeiasca Taină a Pocăinţei. „Fiind o obşte mică şi căznindu-ne să le facem pe toate după rânduială, este tot timpul ceva de făcut între ceasurile rânduite pentru rugăciune. Din această toamnă încerc să slujesc cu dragoste altarul şcolii, catedra, primind binecuvântare de la Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan să predau câteva ore la disciplinele de istorie bisericească, la Seminarul Teologic «Veniamin Costachi», unde în urmă cu 15 ani eram şi eu un timid elev. Este solicitantă noua ascultare. Tinerii sunt dornici de cunoaştere şi uneori, ca pe timpul studenţiei, mă apucă orele târzii în noapte, citind ori pregătind lecţiile pentru a doua zi.“ Părintele Mihail e ca un sipet în care afli lucruri „ascunse“ cu grijă în vechi scrieri. Omul pentru care biografia lui Eminescu nu cred că mai are nici un secret e familiarizat cu manuscrisele de la Academia Română ale poetului nepereche, cu corespondenţa acestuia faţă de apropiaţii săi. Istoria neamului căminarului Eminovici, părintele lui Mihai, cu surorile şi fraţii lui, din care o parte s-au călugărit, e povestită la ceas de seară, după Vecernie, cu o precizie care face să roşească de ignoranţă orice eminescolog cu ştaif. Nu am mai auzit vorbind cu atâta consideraţie şi aşa de amănunţit despre poetul nostru naţional decât pe regretatul Dan Hăulică, fostul ambasador al României la UNESCO.
L-am întrebat pe părintele Mihail de ce caută lumea biserica schitului, ce are ea aparte. Răspunsul lui a fost simplu. „Nu cred că cineva poate surprinde mai bine particularităţile Vovideniei în comparaţie cu marea lavră nemţeană ca Părintele Patriarh Daniel, care a spus: «Vovidenia este retragerea fără îndepărtare şi discreţia fără izolare». Continuând ideea Preafericirii Sale, aş îndrăzni să spun că umilul schit al Neamţului este şi aproape, şi departe. Depinde de fiecare ce caută. Pelerinului atent, căutător de clipe tihnite şi dornic să se întâlnească cu Preacurata Fecioară, schitul din poiana liniştii îi oferă această neasemuită bucurie. Sunt convins că acest detaliu l-a atras pe Preasfinţitul Timotei Prahoveanul să dedice schitului prima sa carte. Preasfinţia Sa, pe atunci slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, ne-a oferit mai multe exemplare din această trudă cărturărească, scriind pe pagina unei cărţi: «Vovidenia este locul care a devenit drag sufletului meu». De altfel, prin această scriere, autorul a scos din uitare istoria multiseculară a schitului nemţean. Trebuie să vă mărturisesc că dragostea vlădicăi Timotei faţă de Vovidenia s-a manifestat în nenumărate ori. Preasfinţia Sa m-a încurajat şi m-a susţinut atunci când mi-a fost mai greu şi de aceea îi datorez necurmată recunoştinţă.“
Egumenul se dezvăluie ca un povestitor neîntrecut. „Moldova e altceva, mi-a spus cu modestie. Să luăm un oraş mai aproape de noi, îmi explică arhimandritul. Târgu Neamţ. Sunt aici magazine care comercializează drujbe şi unde arde candela la icoană, iar radioul sau televizorul sunt setate pe Radio sau TV TRINITAS. Aşa ceva nu vezi prea des în alte părţi. Pentru mulţi din această zonă Hristos sau Biserica nu sunt simple cuvinte, ci realităţi definitorii în existenţa omului.“
Obştea Vovideniei nu e foarte mare. De aceea, toţi părinţii care se nevoiesc aici au multe ascultări. Arhimandritul Constantin se află mai tot timpul cu epitrahilul pe grumaz, fiind un duhovnic căutat. Pe părintele Dosoftei îl găseşti fie la stupină, ori în grădina cu zarzavaturi, pe părintele Dionisie pregătind aluatul pentru prescuri ori pâine, fie îngrijind florile peste care se va aşterne în curând frigul. Monahul Simeon trudeşte cu multă dragoste la trapeză, ori acolo unde este rânduit de egumen. Fratele Gheorghe, trudind cu o exemplară dăruire la gospodăria schitului. Părintele Clement, cel mai vârstnic slujitor de la Vovidenia, deşi aflat într-o stânjenitoare suferinţă fizică de mai bine de nouă ani, în urma unui accident vascular cerebral, face şi el ascultare după putere, citind cu atenţie pomelnicele primite la Sfântul Altar, ori sfătuind pelerinii care-i cer cuvânt de folos. Este sfătos şi vorba lui este caldă, apropiată.
Coborând înapoi prin seculi…
Foarte aproape de Mănăstirea Neamţ, Schitul Vovidenia a constituit dintotdeauna un loc prielnic de retragere pentru unii călugări din marea obşte. Înainte de a se numi aşa, pe acelaşi loc a existat un schit zis „Slătiorul“. Acesta avea o biserică ce purta hramul „Sfântul Ierarh Spiridon“, construită înainte de 1700 de familia unor boieri numiţi Gosan. Locaşul este reclădit tot din lemn, peste aproape 100 de ani. De acest schit este legată personalitatea Episcopului de Roman, Ioanichie, care a făcut numeroase danii acestui loc de închinare şi a construit o altă biserică lângă schit, sfinţită de praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, în anul 1749. În secolul al XIX-lea, pe la anul 1849, pe când la Neamţ stăreţea Neonil, la Vovidenia începe construirea unei noi biserici cu cinci turle, asemenea unui sfânt chivot. Terminarea ei s-a făcut în 1857, sfinţindu-se în acelaşi an de arhiereul Marchian Stihie-Folescu. Schitul Vovidenia rămâne un punct de reper important între locaşurile monahale din judeţul Neamţ, tot aici aflându-se şi Casa memorială/ Muzeul V. Puiu - Mihail Sadoveanu.
