Zgubea, satul care îmbătrâneşte între păduri

Satul Zgubea rămâne unul dintre locurile peste care doar trecerea de la un anotimp la altul pare să aducă transformări. "Este un sat care şi-a păstrat verticalitatea şi în care oamenii au înţeles cât de important este să fie uniţi. Această înţelegere vine poate şi din faptul că Zgubea este cel mai retras sat al comunei", ne spune primarul Ştefan Marinescu. Îndemnaţi de descrierea făcută, am încercat să pătrundem în universul acestui sat, deopotrivă frumos şi trist. Trist pentru că tinerii nu mai vor să locuiască în satul înconjurat de păduri, traiul la oraş fiind mai uşor, iar condiţiile din Zgubea nefiind deloc ispititoare.

Sunt multe de spus despre acest sat bătrân, însă pentru a-i înţelege destinul şi pentru a-i simţi vibraţiile trebuie să-i colinzi dealurile împădurite, să respiri parfumul caselor bătrâneşti şi să petreci măcar câteva ore cu bătrânii care nu s-au îndurat să-l părăsească. Povestea lor este aceeaşi cu a satului, iar morala este că putem învăţa atât de multe de la ţăranul român.

O fortăreaţă între păduri sau un sat uitat de lume

După aproape o oră de mers pe jos pe un drum şerpuit ce porneşte din satul Roşiile şi se sfârşeşte dincolo de culmea unui deal semeţ, se dezvăluie privirii un tablou nealterat aproape deloc de produsele tehnicii. De o parte şi de alta a drumului pietruit, învăluit pe ici, pe colo de colbul ridicat de carele cu boi, gospodăriile zgubenilor sunt aliniate frumos şi completează în mod armonios peisajul dimprejur. Dincolo de ulucile gardurilor se văd orânduite după o lege cunoscută doar de ţăran toate recoltele obţinute peste an. Fânăriile sunt pline ochi, iar pătulurile sunt ticsite cu ştiuleţii de porumb ce vor fi curăţaţi în iarnă atunci când munca oamenilor se restrânge lângă casă. Departe de a avea aspectul modern al satelor apropiate de Capitală, Zgubea are însă un farmec aparte. Era pe înmurgite când am trecut ultima oară de hotarele acestui loc înstrăinat de lume. Peste întreaga vale în care se află vatra satului se aşternuse un văl de ceaţă subţire, tomnatică. Liniştea uliţelor era tulburată din când în când de câte un cârd de gâşte ce luaseră drumul casei. La câmp, munca oamenilor nu se încheiase, deşi se însera. În lanurile de porumb, întinse pe câmpurile de lângă sat, gospodarii trudeau să sfârşească culesul ultimilor ştiuleţi. Foşnetul frunzelor uscate de păpuşoi era ca un cântec care anima în mod plăcut întregul văzduh.

Încă se mai ară cu plugul tras de boi

Dincolo de imaginea feerică a acestui sat sunt însă aspecte sociale şi economice care au un impact major asupra traiului sătenilor de aici. Deşi cei care nu trăiesc zi după zi în Zgubea ar fi înclinaţi să creadă că viaţa de aici este una lipsită de griji, această aparenţă înşelătoare se destrămă după câteva ore petrecute în arşiţa soarelui la cules de porumb sau la strâns fânul. Este o realitate pe care zgubenii o trăiesc necontenit şi căreia puţini dintre noi i-ar putea face faţă. Principalele îndeletniciri ale oamenilor sunt munca la câmp şi creşterea animalelor, activităţi care le pun pâinea pe masă.

În sat nu există mai mult de 10 utilaje agricole. Muncile agricole practicate cu tractoare şi utilaje uşurează viaţa ţăranilor, dar nu toţi au bani să plătească astfel de munci, aşa că foarte mulţi apelează tot la plugul tras de boi sau de cai pentru a-şi ara pământul.

Şi cum fără o vacă cu lapte ţăranul nu se simte mulţumit şi nici traiul său n-ar mai fi la fel, şi sătenii din Zgubea cresc vite, în întreg satul să tot fie aproape 200.

La 13 km de centrul comunei

Sătenii din Zgubea încă mai iau apă de la ciutură şi se încălzesc la sobe cu lemne de foc, iar mulţi dintre ei nici nu concep să schimbe acest stil de viaţă. În sat sunt patru magazine, aşa că localnicii găsesc aproape tot ce este nevoie aici. Şi chiar dacă este mai uşor să cumperi pâine albă de la magazin, totuşi, multe gospodine frământă pâinea şi o coc în vatră. Şi încă nu s-a uitat aici de gustul fasolei în ulcica de pământ pusă pe jar aprins şi de alte bucate gătite aşa cum făceau strămoşii. Până la centrul comunei sunt 13 km şi, din păcate, nu există un autobuz care să lege satele. Acest drum este o corvoadă pentru bătrâni dacă aceştia ar fi nevoiţi să ajungă acolo, deşi cel mai adesea i-ar duce cineva cu căruţa. Măcar elevii satului au un microbuz care îi duce la şcoala din Romaneşti, asta pentru că şcoala din propriul sat s-a desfiinţat din cauza numărului insuficient de copii. Totuşi, cei 30 de princhidei au parte de grădiniţă în sat.

Preotul a rămas cu ei

Pentru sătenii din Zgubea credinţa este acel lucru fără de care rostul lucrurilor nu ar merge aşa cum ar trebui şi fără de care truda lor ar fi în zadar. Îşi pun toate nădejdile în puterea lui Dumnezeu şi primesc fiecare suferinţă ca pe o palmă ce trebuie îndurată fără a crâcni. Sunt bucuroşi că preotul lor, Alexandru Lăutaru, rezistă de zece ani în satul lor izolat şi n-a plecat, aşa cum au făcut alţii. Asta pentru că iubeşte viaţa simplă de aici, dar mai ales pentru că nu vrea să-şi dezamăgească enoriaşii. Recunoaşte că vitregia vremurilor a devenit o corvoadă greu de îndurat atât de săteni, dar şi pentru parohie. "Sunt luni în care abia rezistăm. Dar mărturisesc cu mândrie că acest lucru se întâmplă datorită sătenilor de aici. Fără implicarea lor morală, dar şi financiară, biserica de aici şi-ar fi închis de mult porţile. Sper ca această soartă să nu se împlinească niciodată, chiar dacă recunosc că mă tem de acest lucru. În aceşti zece ani am fost martor la îmbătrânirea acestui sat oltenesc, un fenomen destul de grav care ar putea aduce cu sine pieirea lui", povesteşte părintele Lăutaru.

Făcând referire la relaţia zgubenilor cu Dumnezeu, preotul se declară convins de faptul că trăirile spirituale ale sătenilor au rădăcini puternice. Din acest motiv mâhnirea sa este mai mică atunci când pragul bisericii nu este trecut de către toţi enoriaşii săi. Înţelege că viaţa zgubenilor este condusă de principiul "nu munceşti, nu ai ce pune pe masă". Munca începe luni dimineaţa cu primul cântat al cocoşului şi se termină sâmbătă seara când ultima rază de soare s-a stins. Doar duminica este zi de odihnă, iar viaţa lor pare prinsă între munca fără sfârşit şi credinţă.

Printre realităţile comunei Roşiile

O comună ca multe altele aflate la răspântie de vremuri, sfâşiată între tradiţie şi nou. Aşa ar putea fi definită şi comuna Roşiile din judeţul Vâlcea, o localitate aşezată pe Valea Şasa, la 70 km de municipiul Craiova, 63 km de Râmnicu Vâlcea şi 35 km de Bălceşti. Renumită doar graţie interpretei Maria Ciobanu, care a venit pe lume în satul Hotăroaia, comuna are însă multe poveşti de spus. Cele mai dureroase sunt însă depopularea şi îmbătrânirea.

Întinsă pe 7.450 de hectare, comuna Roşiile adună între graniţele ei 11 sate în care convieţuiesc aproximativ 3.000 de locuitori. Suferinţele acestei localităţi sunt aceleaşi ca şi ale altor comune, însă cel mai grav fenomen este, în opinia primarului Marinescu, depopularea drastică cu care se confruntă în ultima perioadă. Prin faptul că este oarecum izolată de marile centre urbanistice, comuna Roşiile este asemeni unui proscris din naştere. Fără posibilitatea de a asigura locuitorilor săi locuri de muncă, comuna a fost părăsită de către cei tineri în favoarea traiului la oraş.

Mai bine de 60% din roşieni se ocupă cu agricultură, acesta fiind principalul mijloc de subzistenţă. În Roşiile este o adevărată plăcere să priveşti terenurile roditoare, îngrijite cu mare sârg de către ţărani. Deşi nu putem vorbi despre o agricultură intensivă, exploataţiile de tip familial fiind predominante, eforturile oamenilor de a se constitui în asociaţii mai mici sau mai mari au început să prindă contur. Încet, încet pare să se prefigureze o nouă eră pentru fermierii din comuna Roşiile. Culturile specifice zonei sunt grâul şi porumbul, acestea reprezentând aproximativ 90% din suprafaţa totală cultivată. Anul acesta a fost unul binecuvântat cu recolte bogate, cea mai mare parte a lor mergând în hambarele proprii, dar şi spre târgurile din Lădeşti şi Grădiştea, nişte sate apropiate comunei.

Localitate seculară

Prima atestare istorică a comunei Roşiile datează din anul 1560, unde este descrisă ca un sat care se evidenţia prin frumuseţea unei biserici din lemn şi a unei curţi boiereşti ce aparţinea colonelului Roşianu, cel de la care provine şi numele comunei. Cu trecerea anilor, acest sat a prosperat, iar în 1904, Roşiile este declarată comună.

Două şcoli şi două grădiniţe la 11 sate

Din suprafaţa totală a comunei, 1.559 de hectare sunt arabile, păşunile se întind pe 2.432 hectare, fâneţele ocupă 336 de hectare, podgoriile acoperă 27 de hectare, iar livezile aproximativ 20 de hectare. În comuna Roşiile sunt crescute aproximativ 1.100 de vite, 1.300 de porcine, 500 de ovine şi aproximativ 100 de caprine.

În întreaga comună este un singur cabinet medical, cazurile grave fiind trimise, desigur, la spitalele oraşelor mari din jur.

La momentul actual funcţionează şcoala cu clasele I-VIII şi grădiniţa din Roşiile, şcoala cu clase I-IV şi grădiniţa Romaneşti şi grădiniţa din Zgubea, unităţi care sunt dotate corespunzător. În afară de problema lipsei copiilor, mai este şi lipsa cadrelor didactice. În 11 sate sunt 310 elevi. Dacă e mult sau puţin nu ştim, însă ce vor ajunge ei, vor rămâne în sat? Şi cine ar putea să-i condamne dacă nu vor dori acest lucru?

Poate condiţiile pe care domnul primar spune că ar vrea să le creeze pe viitor îi vor opri pe tineri să viseze la traiul orăşenesc. Alături de asfaltarea tuturor străzilor din satul de centru, primarul şi-a propus să realizeze alimentarea cu apă şi canalizarea, documentaţia pentru obţinerea unor fonduri Sapard fiind depusă. Aflăm însă că, în pofida faptului că proiectul a fost eligibil, din lipsa banilor realizarea lui a fost amânată. Speranţa însă moare ultima şi aici, în cele 11 sate ale comunei Roşiile.