Semnul unei cruci ce circumscrie trupul unei pietre aflate în paraclisul Parohiei Recaș II, din Protopopiatul Timișoara II, înglobează, simbolic, sensul continuei jertfe și învieri a neamului nostru, într-un răstimp asediat de nesfârșite provocări. În acest înțeles se face și zidirea noii biserici, cu hramurile „Acoperământul Maicii Domnului” și „Sfinții Martiri Brâncoveni”, din Recaș, dar și o altă zidire, cea a sufletelor unor copii necăjiți, care au nevoie de hrană duhovnicească, nepieritoare.
„Nu vom mai putea rezista probabil pe verticală decât sprijiniţi pe cruce”, spune scriitorul de aforisme Vasile Ghica. Un adevăr probat zi de zi, ceas de ceas, deși, din neînțeleasă indiferență, ignorat de foarte mulți dintre semenii noștri. A rezista pe verticală presupune a nu te mulțumi doar cu răsfățul unui trai material îndestulător, pe care ți-l oferă orizontala vieții, ci a-ți lua drept reper cerul. Adică urcușul continuu cu crucea nevoirilor pe umeri, singurul care îți asigură înveșnicirea.
Despre acest fel de opțiune comunitară și comunională este vorba în noua Parohie Recaș II, unde slujește părintele cu nume predestinat, Aurelian Milă.
Un vis împlinit
Am ajuns la Recaș într-o după-amiază de primăvară timpurie, limpezită de câțiva stropi de ploaie. În așteptarea părintelui paroh, plecat cu nesfârșite treburi în afara orașului, însoțiți de paracliserul bisericii, Gheorghe Iovanov, am vizitat sfântul locaș, aflat în construcție, cu hramurile „Acoperământul Maicii Domnului” și „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Biserică frumoasă, ridicată într-un parc al orașului, locaș ce poartă pe chipul lui, nefinisat încă, urmele muncii jertfelnice a creștinilor ortodocși din urbea cosmopolită, dar și pe cel al bucuriei lor că, da, acum, biserica aceasta este o certitudine.
La scurt timp, a sosit și părintele paroh Aurelian Milă, împreună cu Ștefan Petrea, fostul primar al orașului, ctitor și el al sfântului locaș, care a ținut să ne spună: „Sunt unul dintre credincioșii care doresc să se închine în fața Sfântului Altar al acestei biserici, înainte ca Domnul să îi cheme la El. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu stăruința părintelui nostru, sperăm să ne vedem visul împlinit. Ridicarea acestei biserici a fost o necesitate. Mi-am dorit de copil să o avem mai aproape de noi, pentru că Recașul are doar o singură parohie ortodoxă, insuficientă pentru câți credincioși sunt acum în oraș. Ne bucurăm că a venit încă un preot aici, prin care Dumnezeu a lucrat, pentru ca noi să ne putem vedea terminată biserica nouă”.
Biserica din suflete
Însoțiți de părintele paroh, am mers la Paraclisul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, amenajat în curtea unui centru de copii, într-o clădire care a servit drept cantină.
Aici aveam să descoperim într-o vitrină piatra al cărei trup este încins cu o cruce continuă. „A fost descoperită de un credincios pe șantierul șoselei naționale din apropiere. Acesta a curățat-o și a adus-o la biserică. Asemenea pietre se găsesc mult mai multe în Sfântul Munte Athos”, ne-a spus paracliserul.
„Slujesc în această parohie de 13 ani. Clădirea în care ne aflăm a slujit drept cantină copiilor din centrul de plasament. După 1990, ea a devenit locul unde ei au rostit pentru prima oară «Tatăl nostru». După construirea noii clădiri a centrului, cantina a rămas nefolosită. Noi am preluat-o și am transformat-o în paraclis. Mulți au continuat să o privească tot ca o cantină. Eu le-am spus că, da, este o cantină duhovnicească, unde se pregătește o mâncare nepieritoare: Cuvântul lui Dumnezeu!”, ne-a precizat părintele Milă.
Am vorbit apoi despre noua biserică, ridicată, după înființarea în 1997, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Mitropolit Nicolae, a Parohiei Recaș II. „Am ales ca model arhitectonic Mănăstirea Brâncoveni, ctitoria Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, cu turlă pe naos și cu pridvor în față. Este nevoie de ea, pentru că avem în parohie 380 de familii ortodoxe, venite aici după 1990 (când nemții au plecat în Germania), din toată țara. Ei trăiesc alături de maghiari, germani, croați sau sârbi. Piatra de temelie a fost pusă în septembrie 2009, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei. Lucrările au continuat până în 2012, când s-au întrerupt din lipsă de fonduri. Apoi, le-am reluat în 2014. La muncă au participat, la început, credincioși și chiar copii de la centrul de plasament. Afirmam atunci că această biserică se construiește cu lacrimi și cu jertfă. Nu este o lucrare simplă. Au fost multe piedici, multe obstacole, pe care le-am trecut cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Preacurate. A fost o muncă istovitoare în care s-au implicat întreaga comunitate parohială, familia mea. Adică credincioșii din Sfânta Biserică. Ce este însă mai greu să clădești este biserica din sufletul oamenilor!”, ne mărturisește părintele paroh, un bănățean din Bucovăț, născut într-o familie care „stă locului de 200 de ani”, cum spune acesta.
Semn și mântuire
Am vorbit apoi cu sfinția sa despre cealaltă zidire, cea mai grea: biserica din sufletele copiilor din centru, căreia părintele i-a așezat primele cărămizi la temelie. „La momentul respectiv, această biserică a fost unică în țară, pentru că era slujită și pictată de copii! Icoanele pe sticlă pe care le vedeți au fost realizate de ei. Am amenajat apoi un paraclis în centru, unde ne întâlnim și discutăm împreună despre viață și credință, învățăm și interpretăm cântece religioase. Sunt în jur de 60 de copii în centru, în regim de internat, cu vârste de la 4-5 ani la 20, dacă ne referim la cei câțiva cărora nu li s-au găsit locuri de muncă. Lor li se adaugă cei care vin din satele din jurul Recașului pentru cursuri la școală. Majoritatea provin din familii destrămate sau sunt orfani”, ne mai spune părintele paroh, pe care l-am rugat să cuprindă în încheierea dialogului nostru într-o metaforă simbolică Crucea pe care comunitatea parohiei sfinției sale o poartă spre cer, precum poartă piatra circumscrisă din paraclis crucea în carnea ei.
„Aș începe cu versetul din Galateni 6, 14: «Iară mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos». Sigur, piatra aceasta este un semn. Dar pentru noi nu mai este mirare. Vedem semne la tot pasul. Și acest semn este spre întărirea credincioșilor. Iar noi dorim ca tot mai multe suflete din această parohie să se mântuiască”, ne mărturisește părintele Aurelian Milă.
