Drumul de la Botoşani la Zlătunoaia nu are deloc atmosfera unei aventuri, ca acum mai bine de 50 de ani. Patruzeci şi cinci de kilometri pot fi parcurşi într-o oră, fie cu un autobuz, care face cursa cu orar fix, fie cu o ocazie. Altădată, în locul şoselei netede, ca pruna coaptă, localnicii, cu căruţele sau cel mai adesea cu piciorul, băteau un drum înecat în praf sau noroaie, drum aruncat pe marginea apelor sau pe sub păduri.
Locurile mai însemnate erau Pădurea Rediu, de la ieşirea din Botoşani, apoi, Iazul Dracşani, lung de câţiva kilometri, amenajat încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Acest drum, care duce spre răsărit, este foarte aproape de fostul Drum Domnesc, care-l ducea pe Rareş Vodă de la Suceava la Iaşi, prin vestitul Cotnari.
Satul Zlătunoaia se află plasat mai sus de târguşorul Suliţa, până la al Doilea Război Mondial, târgul cel mai înfloritor din ţinutul estic al Botoşanilor. La fel, poate fi situat şi de localităţile învecinate Lunca, Bâznoasa şi Stroieşti, aşezate de-a lungul râuleţului Sitna. Este cocoţat mai la nord, mai aproape de pădurile ce se întind până spre Dorohoi şi Ştefăneşti, aproape de Prut. Caracterul oamenilor de acolo are mai multe asprimi faţă de al celor de pe luncă.
Oamenii sunt neam de pădureni, mai neguroşi şi mai vulcanici. Astăzi însă, pădurile nu le mai vin până sub case. Suprafeţe mari de coastă, cu puţine grinduri drepte, au devenit de mulţi ani pământ arabil sau păşune. Se spune că cei de altădată erau neam de oşteni domneşti, Zlătosu şi Bâznosanu ar fi fost căpeteniile, care au dat numele locurilor. Numele Zlătunoaia poate trimite şi la o ocupaţie ciudată pentru aceste locuri, prelucrarea aurului ("zlato" este un cuvânt slav, care înseamnă "aur"). Este posibil ca vechii locuitori să fi fost "zlătari", de unde a rămas şi numele locului. Istoria, ca peste tot în ţinutul nordic al Botoşanilor, pluteşte în ceaţă. Până târziu, pe aici năvăleau tătarii, ajungând dincolo de Botoşani şi Suceava. La un kilometru de Zlătunoaia se află Siliştea, vatră de sat vechi, pârjolită în una din aceste năvăliri venite de la est.
Astăzi, când ajungi la ultima intersecţie a şoselei asfaltate cu unul din drumurile pietruite, care o rupe abrupt spre păduri, scrie mare, la vedere: spre Zlătunoaia şi Mănăstirea Cozancea. La Mănăstirea Cozancea şi-au început nevoinţele monahale atât părintele Paisie Olaru, cât şi părintele Ilie Cleopa. Drumul, bine pietruit, urcă acum ultimul deal, taie satul în două, apoi, pe sub pădure, se opreşte în Valea Cozancei. Mănăstirea a fost închisă în anii â50. Şi cimitirul a fost pângărit atunci. Abia prin anii â80 a început renaşterea ei. Acum există deja un proiect, undeva, aproape aprobat, prin care drumul, de aproape 18 km, ar urma să fie asfaltat.
Mirajul prospeţimii economice de la Roma sau Madrid
Satul, în mai toate lunile anului, pare ca acum, pustiu. Şaizeci la sută dintre cei care locuiesc aici, zi de zi, sunt bătrâni de peste 60 de ani. Acest amănunt ni-l spune de la început primarul comunei Lunca, Marcel Marcu. El trimite felicitări la ziua de naştere a fiecărui bătrân din sat. Doar în lunile iulie şi august centrul localităţii mai prinde viaţă. Chiar este frământat de o mulţime de maşini şi motoscutere. Vin atunci în concedii cei aproape 200 de bărbaţi plecaţi la muncă în Europa. Despre Spania sau, mai ales, Italia, ştiu o mulţime de detalii chiar şi cei mai bătrâni. Roma sau Madridul au devenit un fel de Botoşani, locuri încărcate de mirajul prospeţimii economice. La Botoşani, prin anii â70, la fabrici precum Şuruburi, Forja, Textila şi Confecţia lucrau majoritatea tinerilor plecaţi la oraş. Atunci făceau naveta chiar şi ţărani mai îndrăzneţi, care au învăţat repede să vopsească maşini, la IUPS sau la Electro sau să toarne sticla la Izolatori. Astăzi, aceste denumiri au rămas doar nume de ruină. Sună ciudat pentru tineri, aşa cum sunau altădată, prin anii â60, numele unor locuri importante din perioada interbelică.
Oamenii, mai ales bătrânii, îţi vorbesc cu însufleţire despre perioada de dinainte de 1990. Atunci s-a schimbat faţa satului bătrân, plin de uliţi strâmte şi înăbuşite de cătini şi mărăcini. Micuţele case cu paie sau stuf au fost înlocuite cu altele ceva mai mari, acoperite cu ţiglă sau tablă şi împrejmuite cu garduri din scândură, vopsite viu. Drumul a fost pietruit pentru prima dată tot atunci. În 1972, Zlătunoaia a fost ultimul sat mare electrificat din ţinutul Botoşanilor. Pe la începutul anilor â80, satul avea mai bine de 3.000 de locuitori. Astăzi a ajuns la mai puţin de jumătate. În 2011, la Primăria Lunca, au fost înregistrate doar cinci naşteri. Şi totuşi, nu e o linişte mohorâtă. A fost o vară bună pentru porumb şi grâu. Au fost fructe, iar strugurii s-au copt foarte bine. Soarele încă viu, peste această toamnă bogată, face ca liniştea satului să nu mai fie atât de suspectă. O altă istorie parcă se pregăteşte să izbucnească. Din 1990, au fost construite cam 50 de case noi, răspândite printre celelalte, care se fac tot mai mici. Dintre cele mici, multe au curţile în paragină, iar ferestrele întunecate şi pustii. Cele noi au parcă ceva făţarnic. "Sunt ca nişte mall-uri", sugerează primarul. Majoritatea au etaj, geamuri de termopan, iar culorile acoperişurilor de tablă ondulată strălucesc strident printre salcâmi şi nuci.
O economie de subzistenţă
Gustul amar al decăderii locului s-a simţit cel mai mult în primii ani de după 1990. Cei în vârstă acum, care mai fac agricultură cu sapa, erau în vigoare atunci. De fapt, duc dorul ogoarelor bine lucrate cu maşini. Doar atât. Cam toţi s-au bucurat când au primit înapoi peticele de pământ moştenite. Adică 2.000 de hectare de pământ arabil şi 1.300 hectare de păşuni. Fiecare ştia cum se face agricultură ca la carte, de la CAP. În 1990, toţi şi-au închipuit că aşa vor face, dar pe cont propriu. Totuşi, aproape 20 de ani au făcut o agricultură de subzistenţă, cu calul şi sapa. Tractoarele şi maşinile de altădată s-au stricat. Deja oamenii nu mai speră la o agricultură de la care să prospere. De câţiva ani, arendează pământul unui italian, care îl lucrează mai bine. Aduce totul din Italia. De acolo, Gaitano Zannini a adus tractoare puternice şi îngrăşăminte. Până şi probele de pământ pentru analiză chimică le duce în Italia. Bătrânii sunt însă mulţumiţi. Primesc 450 de kilograme de grâu la hectar, pe pământul lor, care, mulţi ani, a stat în paragină. După italian, a mai apărut un alt fermier, un localnic, Nicolae Şocarici. Arendează, împreună cu soţia, Lăcrămioara, cam aceeaşi suprafaţă (700 hectare). Şi-a încropit chiar o fermă de capre şi oi. Astăzi, doamna Lăcrămioara vrea să fie prima femeie primar din istoria acestui loc.
În sat, pe 1.300 hectare de păşune cresc cam 450 de vaci şi 1.700 de oi. Există de mulţi ani un cioban, Ioan Deleanu, care îngrijeşte singur o turmă de vreo cinci sute de oi. El vinde, primăvara, toţi mieii unor turci. În felul acesta îşi salvează anual investiţia. Brânza şi mai ales lâna nu prea mai au mare căutare.
Lunar, intră în sat cam 5 miliarde de lei vechi, pensii şi ajutoare sociale
Pe hârtie, lucrurile parcă ar trebui să arate altfel. Pentru fiecare hectar de pământ arabil statul oferă 130 de euro drept ajutor. Pentru fiecare animal crescut, 50 de euro. În fiecare lună, în sat intră cam 5 miliarde de lei vechi sub formă de pensii sau diferite ajutoare. Şi la bugetul comunei, 60% din bani tot de la guvern vin, prin măsura redistribuirii. Iar economia satului, pe an ce trece, devine tot mai mult o economie de subzistenţă. Mai nou, au apărut trei mori de cereale. Există de mult patru-cinci asociaţii de tâmplărie, cu meşteri bătrâni, care lucrează la casele noi, cam trei-patru luni pe an. Pentru puţin timp, a existat şi un atelier de uşi şi ferestre de termopan. S-a închis odată cu criza.
De fapt, banii care intră în sat, o mare parte de la stat, iar alţii, în euro, care vin de la cei care lucrează în străinătate, sunt cheltuiţi la cele aproape 20 de magazine. Şi pâinea, proaspătă şi caldă, vine de două ori pe zi de la o brutărie din alt sat. La magazine, pe lângă alte lucruri, se vând vara şi cartofi, şi roşii. Există familii tinere care cumpără toate alimentele de la magazin, ca la oraş. Pe nimeni nu mai miră acest lucru. Noile mentalităţi prind repede rădăcini.
Părintele Valeriu Luca îi învaţă pe săteni cum se face agricultură profitabilă
Preotul satului, Valeriu Luca, e de altă părere. Nici el nu înţelege de ce cam 40 la sută din pământ rămâne încă nelucrat. Stă aici de mai bine de 20 de ani. Mereu sfătuieşte oamenii să nu vândă pământul sau cum să-l lucreze cât mai eficient. Oamenii sunt cu bun-simţ, merg la biserică, mai ales femeile. Cu ajutorul localnicilor a consolidat biserica, zidită la 1896. După 1990, apoi, a construit câteva aşezăminte, pe lângă ea, de folos oamenilor, mai ales la praznice. Totuşi, nu înţelege de ce oamenii nu dovedesc îndrăzneală în a-şi consolida micile gospodării. Există câţiva tineri care ştiu să lucreze cu aparate de sudură, au forje mici, încropite acasă. Alţii şi-au achiziţionat chiar aparate noi de tâmplărie sau de construcţie. Însă nimic nu s-a legat. Cum învaţă unul o meserie mai bine, cum fuge pe şantierele din ţară sau, cel mai des, în străinătate. Oamenii din sat, îmbătrânind, au pierdut ceva din pasiunea agriculturii. Chiar aşa, rudimentar, cu sapa şi calul o fac doar în grădinile din spatele caselor lor. Când preotul a venit în sat, la sfârşitul anilor â80, i-a învăţat pe oameni cum se face legumicultură profitabilă. An de an, a cultivat cu succes varză şi usturoi pe câte jumătate de hectar. Chiar în ziua când l-am vizitat se afla în câmp, unde planta o livadă. Îl ajuta pe fiul lui. Fiul, student în ultimii ani, la Iaşi, a câştigat ceva bani, muncind în străinătate vara aceasta. El a avut ideea livezii. Şi-a comandat pomii - meri foarte productivi! - din Polonia. Azi, ajutat de un grup de săteni, îi plantează. Pe rânduri, pune usturoi. Pământul, pe mai bine de o jumătate de hectar, pe un deal, în satul Stroieşti, sat vecin, i-a fost oferit de bunic, tatăl preotului.
Şcoala, la vedere, pare fi veselă
La şcoala din sat, azi, la ultima oră, tânăra profesoară de matematică Daniela Viziteu are oră deschisă. După ce am bătut satul în lung şi în lat, am ajuns la sfârşit, la discuţii. În sat, mai sunt şapte profesori, patru învăţători şi trei educatori. Faţă de anii â70, numărul cadrelor didactice s-a redus la un sfert. Majoritatea sunt navetişti, vin din satele vecine. Două doamne profesoare, chiar de la Botoşani, în fiecare zi. Şi profesorii, încălziţi de o cafea, ne vorbesc îngânduraţi despre multele schimbări. Cei tineri din sat simt schimbările altfel şi par fericiţi. Cei în vârstă sunt din ce în ce mai refractari. Cam un sfert din copiii celor plecaţi la munci stau cu bunicii lor. Mulţi dintre aceştia au însingurarea întipărită pe obraz. "O însingurare ca a celor bătrâni", observă profesoara de limbă română, Elena Burciu. Suferă, spune ea, şi chiar au probleme de comunicare. Şcoala, totuşi, arată a fi veselă. A fost renovată recent. Acoperiş trainic, ferestre noi, grupuri sanitare moderne, cu apă curentă, ne spune Elena Tănase, directoare de 12 ani la şcolile din toată comuna. Totuşi, laboratoarele - de fizică şi chimie - au rămas, ca dotări, la nivelul anilor â60. Iar terenul de sport arată clar că nu mai există animaţia de altădată.
Profesorii însă sunt inimoşi. Profesoara de franceză Licuţa Elvădeanu, soţia medicului din sat, a format o echipă de dansatori cu care a colindat toată ţara. Profesorul de sport Dinu Popovici are elevi la cros, tenis şi şah, care pot concura cu cei de la şcolile de profil din Botoşani. Multe dintre aceste succese se află precizate şi în revista scolii, "Speranţa", (iniţiată în 2008 de câţiva profesori, printre care s-a aflat şi Viorel Maxim, din satul vecin Lunca). Revista a primit o menţiune la Concursul judeţean de reviste şcolare.
La liceele din Botoşani ajung, an de an, mai mulţi elevi din sat. Există şi câţiva studenţi la Iaşi. Doamna directoare ne vorbeşte apoi de fiul ei, astăzi doctorand în Suedia. Ca student, s-a clasat al doilea la nivel mondial la una din olimpiadele internaţionale de IT.
Când ieşim din sat, spre seară, nu putem să nu observăm investiţiile actualului primar, dl Marcel Marcu. Din 2004, a început pietruirea în forţă a satului. Fiecare uliţă a fost aşternută cu prundiş adus din albia Siretului. Au fost finalizate deja cele câteva staţii de colectare a gunoiului. Iar acum se află în lucru trotuarele cu pavele. Nu mai vorbim de staţiile de telefonie fixă sau mobilă, care funcţionează de câţiva ani buni. Şi totuşi, ceva umbrit, ceva mai mult decât umbra toamnei târzii, las în urmă atunci când părăsesc Zlătunoaia.
