Alimentaţia echilibrată, factor important în prevenirea rezistenței la insulină

Pentru a înțelege ce este rezis­tența la insulină, avem nevoie mai întâi să cunoaștem ce este insulina și care este rolul ei în organism. Un corp viu este un tot unitar, care funcționează ca un întreg, şi nu doar pentru o anumită parte a sa. Poate cel mai bun exemplu pentru a înțelege această idee îl reprezintă hormonii, între care se numără și insulina şi care are efecte specifice fiecărui tip de țesut asupra căruia acționează.

Insulina este produsă la nivelul unor structuri speciale (insulele Langerhans din pancreas), eliberată în fluxul sangvin și transportată la toate celulele corpului. Secreția de insulină este direct corelată cu cantitatea de glucoză din sânge, însă funcțiile acestui hormon nu sunt limitate la metabolismul glucozei. Insulina este un hormon anabolizant implicat, de asemenea, în sinteza proteinelor, fapt care îi conferă rolul de factor de creștere.

Glucoza este preluată din sânge de mai multe organe și țesuturi, îndeosebi de creier, mușchii scheletici, ficat și țesutul adipos, constituind principalul combustibil al acestora. Când nivelul plasmatic de glucoză crește, pancreasul eliberează insulină, care stimulează țesuturile să preia și să utilizeze glucoza. Când glicemia scade, pancreasul eliberează insulina, hormon al cărui efect constă în eliberarea glucozei din depozitele de glicogen (în special din ficat, dar și din rinichi).

Insulina are efecte specifice fiecărui tip de țesut asupra căruia acționează. La nivelul țesutului adipos stimulează pătrunderea glucozei în celule și depunerea de grăsimi. La nivelul mușchilor, stimulează preluarea glucozei, depozitarea acesteia sub formă de glicogen, captarea de aminoacizi și sinteza de proteine, inhibă degradarea proteinelor și stimulează preluarea corpilor cetonici. În ficat scade producerea de corpi cetonici, stimulează sinteza de proteine și lipide și formarea de glicogen. În celelalte țesuturi, insulina stimulează creșterea celulară și transportul glucozei.

Pe lângă nivelul sangvin de glucoză crescut, mai sunt și alți factori care stimulează producerea de insulină: nivelurile crescute ale unor aminoacizi (lizină, leucină, arginină), nivelul crescut de acetoacetat (unul dintre cei 3 corpi cetonici) și câțiva hormoni implicați în procesele digestive.

Glucoza trebuie să ajungă în celule pentru că este substratul energetic preferat al acestora. Toate celulele au nevoie de energie pentru a putea funcționa optim și a ne asigura starea de sănătate și, în cele din urmă, viața, iar energia este cel mai eficient furnizată de glucoză. Sensibilitatea celulelor la insulină este starea fiziologică normală: ca răspuns la acțiunea insulinei, celulele permit pătrunderea glucozei.

Rezistența la insulină este un fenomen fiziologic în cadrul căruia celulele nu răspund corespunzător la insulină. Odată cu ingestia unor alimente, crește nivelul plasmatic de glucoză. Pancreasul eliberează insulină, iar aceasta este transportată de către sânge la celule. În mod normal, insulina ar trebui să determine celulele să preia glucoza din sânge. În rezistența la insulină, celulele nu răspund la „comanda” insulinei. Pancreasul primește semnale că nu ajunge suficientă glucoză la celule și intensifică sinteza de insulină. Treptat, capacitatea pancreasului de a produce insulina scade, iar acest fapt crește considerabil riscul dezvoltării diabetului.

În timpul efortului fizic, însă, fibra musculară este atât de „însetată” de glucoză încât ține „porțile” deschise, necesitatea prezenței insulinei fiind mai mică. Dar celulele nu obțin energia doar din glucoză. Prin reducerea drastică a consumului de glucide, dietele ketogenice induc o stare metabolică numită cetoză, în care celulele se comută metabolic pe cetone. Deficitul crescut de glucide determină organismul să degradeze grăsimile (din alimente și din depozite) la acizi grași, cetonele fiind un produs secundar al metabolismului acestora.

Dietele ketogenice, care presupun un regim alimentar bogat în grăsimi şi scăzut în carbohidraţi, sunt probabil cel mai bine studiate pentru efectele lor în ceea ce privește scăderea în greutate. Multe cercetări susțin ideea conform căreia acestea pot îmbunătăți semnificativ starea de sănătate cardiovasculară. Subiectul rămâne destul de controversat, mai ales că studii recente sugerează că în stadiile timpurii ale instalării cetozei (adică la începutul dietei, când cantitățile de glucide din alimente sunt, de regulă, extrem de mici, maximum 20 g) țesutul hepatic devine rezistent la insulină.

Rezistența la insulină este, alături de stresul oxidativ și inflamația cronică, unul dintre mecanismele principale ce stau la baza dezvoltării afecțiunilor cronice: sindrom metabolic, diabet zaharat tip 2, boli cardiovasculare, cancer. Pentru o bună stare de sănătate este esențială deprinderea cu o alimentație echilibrată și variată, care să furnizeze întreaga paletă de nutrienți necesari unei bune funcționări a organismului: glucide (atât simple, cât și sub formă de fibre), lipide nesaturate, cantități moderate de proteine din surse variate, vitamine, minerale, fitonutrienți.