Durerea discretă de la bătrâneţe

▲Mai multe cercetări au demonstrat faptul că nu există argumente ştiinţifice că înaintarea în vârstă ar ridica pragul de producere sau ar creşte toleranţa la durere ▲Se apreciază însă că diferenţele observate la vârste foarte înaintate s-ar datora unor fenomene mai complexe, cum ar fi modificările de atenţie, integrare, evaluare cognitivă, răspuns afectiv, vechimea fenomenului dureros, factori socio-culturali ş.a. ▲

Există în cadrul unei anumite părţi a lumii medicale opinia că pe măsură ce îmbătrâneşte, omul prezintă o sensibilitate mai redusă la durere. În favoarea acestei opinii se aduc argumente, cum ar fi:

- unele afecţiuni dureroase la omul matur pot evolua fără dureri la bătrân (de exemplu, aşa-numitele infarcturi „silenţioase“ sau unele urgenţe abdominale);

- deşi frecvenţa afecţiunilor dureroase creşte cu vârsta, bătrânii se plâng de durere mai puţin decât cei mai tineri.

Acest din urmă aspect aparent paradoxal s-ar datora faptului că la acelaşi nivel de durere pacienţii în vârstă sunt fie mai „răbdători“, fie tulburările senzoriale sau depresive le îngreunează comunicarea.

Mai multe cercetări au demonstrat însă faptul că nu există argumente ştiinţifice că înaintarea în vârstă ar ridica pragul de producere sau ar creşte toleranţa la durere. Nu este modificată nici capacitatea de recunoaştere a intensităţii durerii şi nici percepţia ei ca un fenomen neplăcut.

Studii efectuate în Franţa pe voluntari „sănătoşi“ de vârsta a treia au găsit diferenţe atât de mari între indivizi, încât nu s-au putut trage concluzii generalizatoare.

În ţara noastră durerea la vârstnici este insuficient tratată

Se apreciază însă că diferenţele observate la vârste foarte înaintate s-ar datora unor fenomene mai complexe, cum ar fi modificările de atenţie, integrare, evaluare cognitivă, răspuns afectiv, vechimea fenomenului dureros, factori socio-culturali ş.a. Nici cercetările efectuate în legătură cu perceperea durerii la bătrânii cu demenţă nu sunt convingătoare, astfel că în maladia Alzheimer rezultatele au fost contradictorii, deosebirile datorându-se, se pare, dificultăţilor de comunicare a acestor bolnavi, ceea ce ar putea determina o subevaluare a durerii acestora.

Faptul că la această vârstă durerea este exprimată mai discret se poate datora nu numai educaţiei, ci şi unui anume fatalism alimentat de credinţa că „oricum nu se poate face mare lucru.

Teama de investigaţii agresive, de recomandări terapeutice care ar fi greu tolerate, chiar teama că un consult medical le-ar aduce un diagnostic al unei maladii foarte grave îi face pe bolnavii în vârstă să fie mai puţin revendicativi în legătură cu durerea lor.

Pe de altă parte, şi cei din anturajul bătrânului pe care îl au în îngrijire tind să-i subevalueze durerea şi să supraestimeze efectele de calmare ale medicaţiei administrate.

De aceea, medicul nu trebuie să se bazeze prea mult pe relatările anturajului, ci să evalueze cu răbdare şi atenţie durerea (sau durerile) pacientului vârstnic, în vederea abordării unei strategii terapeutice şi a unor prescrieri raţionale. Cel mai important ar fi să poată descoperi cauza durerii şi să prescrie un tratament care să o anihileze.

Sigur că bolnavul nu trebuie lăsat să sufere până la descoperirea şi înlăturarea cauzei (când aceasta este posibil), ci trebuie să primească analgezice în funcţie de intensitatea durerii. Medicul trebuie să nu piardă din vedere posibilitatea apariţiei efectelor secundare asupra cărora trebuie să informeze pacientul. La aceasta se vor adăuga, în funcţie de caz, metode nefarmacologice de alinare a durerii (kinetoterapie, acupunctură, fizioterapie, etc) şi, la nevoie şi în funcţie de posibilităţi, procedee terapeutice de înaltă tehnicitate.

Nu trebuie uitat că şi în ţara noastră durerea la vârstnici este insuficient tratată şi chiar în cazul unor maladii grave foarte dureroase mai persistă o barieră psihologică în a prescrie morfină sau derivaţi ai acesteia, care rămân totuşi cele mai eficiente analgezice.