Declaraţiile recente ale reputatului fizician englez Stephen Hawking au făcut înconjurul lumii. A spune că Raiul "este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric" este un atac direct la miliardele de persoane care cred într-o viaţă viitoare şi pentru miile de oameni de ştiinţă care cred în Dumnezeu.
Într-un interviu acordat pentru "The Guardian", Stephen Hawking respinge credinţa în Dumnezeu. El spune că Raiul şi viaţa de apoi sunt poveşti pentru cei fricoşi, căci "eu privesc creierul ca pe un calculator care nu mai funcţionează atunci când componentele lui se strică. Iar pentru calculatoare nu există Rai sau viaţă de apoi". Cel mai eminent om de ştiinţă al Marii Britanii refuză "confortul" psihic pe care l-ar oferi o viaţă viitoare predicată de religie.
Fizicianul în vârstă de 69 de ani nu face pentru prima dată astfel de declaraţii. În cartea sa "Marele design", publicată în 2010, Hawking susţine că nu există nevoia unui creator care să explice existenţa universului. El admite folosirea termenului de "Dumnezeu" ca o metaforă, dar refuză credinţa într-un creator care ghidează formarea universului. Această carte, din cauza "greşelilor elementare de logică" pe care le conţine, potrivit rabinului-şef Lord Sacks, a suscitat comentarii virulente din partea mai multor lideri religioşi.
Aura de adevăr a unor păreri personale
Comentând declaraţiile lui Hawking, Cristian Tudor Popescu ajunge la a denumi viaţa de apoi "o escrocherie". Astfel, ideile de Rai şi viaţă de apoi sunt "o escrocherie prin care oamenii pot fi controlaţi". Acestea ar fi simple concepte sau simboluri folosite pentru a controla colectivităţile. "De aici nevoia de Biserică şi de viaţă de apoi." Pentru Cristian Tudor Popescu, Biserica s-ar folosi de această imagine pentru a controla lumea.
Problema unor astfel de declaraţii apare din faptul că ele vin de la o persoană cu o anumită reputaţie în ştiinţă şi viaţa mondenă (se cunosc apariţiile lui Hawking în filme ca "Familia Simpsons" sau "Star Trek: The Next Generation"). Din cauza acestui fapt, multe persoane i-ar putea prelua declaraţiile ca axiomatice, fără a le mai verifica valoarea de adevăr. Ele vor avea aura unor cuvinte spuse de o persoană capabilă, care nu ar putea greşi, care foloseşte ştiinţa ca pretext pentru respingerea credinţei în Dumnezeu sau în viaţa viitoare.
În ciuda faptului că mare parte din legile ştiinţifice sunt doar ipoteze, ştiinţa conţinând în sine şi un mare grad de subiectivitate, acestea nu-i împiedică pe mulţi să îi ofere ştiinţei mai mult credit decât este necesar. Există multiple teorii care explică fenomene atunci când acestea sunt studiate separat, dar care se exclud reciproc atunci când se încearcă o privire de ansamblu. Ştiinţa nu a găsit o teorie pentru toate, acel set de ecuaţii unificatoare care să descrie fiecare particulă sau fenomen din întreg universul.
Dumnezeu umple de logică existenţa
Pe de altă parte, Albert Einstein era convins de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii viitoare. El spunea că, "în veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt oamenii profund religioşi". Astfel, el afirmă şi confirmă sentimentele profund religioase care îi animă pe mulţi dintre cei care se dedică ştiinţei. Aceasta pentru că "un om de ştiinţă care refuză orizontul religios se descalifică". În aceeaşi ordine de idei şi citându-l pe Denis Alexander, profesorul de chimie-fizică Gelu Bourceanu de la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi directorul Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie, Filosofie şi Ştiinţă din cadrul aceleiaşi universităţi spune că "Dumnezeu este garantul proprietăţilor Universului şi motivul pentru care trăim într-un Univers coerent".
Omul descoperă credinţa în Dumnezeu
Dintotdeauna s-a încercat să se argumenteze existenţa lui Dumnezeu prin diferite metode logice, aducându-se argumente istorice, cosmologice, teologice, morale, ontologice sau statistice. Însă toate acestea au valoare doar pentru cei dispuşi să le asculte şi, mai ales, să le accepte. Aici nu mai este vorba despre inteligenţă sau "prostirea" populaţiei, ci de relaţia sau acceptarea personală a lui Dumnezeu.
Fiecare om, indiferent că se naşte sau nu într-o familie credincioasă, îşi pune mai devreme sau mai târziu problema sensului existenţei şi implicit a lui Dumnezeu. Faptul că eşti botezat ortodox nu te face automat şi credincios. Credinţa conţine o componentă activă care, deşi se educă, omul crede în Dumnezeu nu pentru că este botezat, pentru că cei din jur cred sau pentru că aşa se poartă, ci pentru că el însuşi a ajuns la această conştiinţă şi simţire. Problema existenţei lui Dumnezeu trebuie pusă în mod activ de către fiecare, cu sinceritatea omului care caută adevărul şi cu disponibilitatea de a accepta adevărul, chiar dacă acesta este contrar părerii unuia sau altuia. Doar după o verificare la rece omul va putea crede cu adevărat, va ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este personală
Ştiinţa nu poate cerceta decât ceea ce cade sub incidenţa instrumentelor sale de acţiune. Ea poate verifica ceea ce este văzut şi supus experimentului. Ea nu poate măsura ceva pentru care nu există măsură, ea nu poate vedea ceva pentru care nu are ochi. Ea creează instrumentul cu care va măsura apoi ceea ce a determinat însăşi existenţa instrumentului. Aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, "Dumnezeirea nu poate fi înţeleasă de mintea omenească şi nici nu este cu putinţă să ne-o închipuim toată câtă este Ea". Astfel, natura lui Dumnezeu se află mai presus de cugetare, de ceea ce omul poate experimenta. Însă omul intră în contact cu Dumnezeu prin cele comune. Nu doar că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar şi Dumnezeu ia trup şi suflet în persoana lui Iisus Hristos, pentru că "este cu neputinţă celor care sunt în corpuri să se unească cu desăvârşire cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale" (Sf. Grigorie de Nazianz). De aceea, în Ortodoxie, omul întreg, trup şi suflet, are posibilitatea să-L experimenteze întreg pe Dumnezeu.
Experimentarea lui Dumnezeu nu este una obiectivă, ci, în mod esenţial, ea este personală. Deşi Dumnezeu are o natură obiectivă şi singurul lucru obiectiv, El fiind "Cel ce este" (Ex. 6, 3), Dumnezeu nu poate fi perceput astfel de om decât după experimentarea Lui ca persoană. Persoana umană intră în relaţie cu Dumnezeul personal pentru ca astfel să i se releve şi obiectivitatea naturii Lui. Omul Îl înţelege pe Dumnezeu pe măsură ce se apropie de El într-o comunicare şi împărtăşire reciprocă. De aceea, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu nu doar în mod logic, prin raţiune, ci şi prin simţire, întreaga lui fiinţă tinzând să cuprindă, să înţeleagă şi să simtă fiinţa lui Dumnezeu. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o oferă creştinismul nu este doar o înţelegere logică sau acceptarea unei idei despre El, ci ea se ridică la o cuprindere şi o simţire supralogică a celui ce a creat lumea în mod logic, a Celui care dă sens la toate.
