Cascada Bigăr - o oglindă în care Dumnezeu își reflectă frumusețea

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol” (Geneza 1:1, 2). Cu iscusința‑I dumnezeiască, a creat apoi omul și toate acele lucruri care bucură astăzi sufletul omului și care, împreună, țes natura cea dătătoare de viață pământului, creând, astfel, viața în sine. Natura nu reprezintă doar forme, culori, sunete, ci este o înfățișare vie a personalității lui Dumnezeu și o binecuvântare pentru om, căci bine se odihnește sufletul tumultuos al omului în armonia picturilor divine.

Unul dintre minunatele tablouri create de Pictorul desăvârșit al Universului este cascada Bigăr, aflată pe Valea Minișului, la jumătatea distanței dintre Anina și Bozovici, în Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița. Este formată de un izvor de apă subterană, care se scurge pe un perete calcaros, asemenea unor lacrimi… să fie oare lacrimile lui Dumnezeu, care curg pe obrazul Său sfânt? Abruptul calcaros, cu forma unui con, are o înălțime de aproximativ opt metri. Este îmbrăcat într‑o haină verde de mușchi, fiind înconjurat de mantia falnică a pădurii Văii Minișului. Parcă toate șoptesc acolo dragostea lui Dumnezeu, creând cadrul inedit al unui mic colț de rai.

Cărarea ce pornește de la cascadă prin pădure este o invitație la drumeție și se aseamănă cursului vieții: cărări line, drepte, ce‑ți dau răgazul să privești înspre frumusețile ce te înconjoară, odihnindu‑ți neliniștile interioare, urmate de cărări anevoioase - tocmai acestea poartă călătorul în ascensiunea sa spre cer -, cărări menite să te facă mai puternic, mai dornic să ajungi la destinație, mai aproape de El. În drumeția noastră, ascensiunea spre cer reprezintă urcușul spre peștera aflată în apropierea cascadei Bigăr, peșteră care, deși întunecoasă, este aflată la înălțime, aproape de văzduh, de unde se poate zări și splendidul peisaj al izbucului.

Binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu în această zonă se resimte nu doar prin cadrul de poveste al naturii, ci și prin existența a două așezăminte monahale, aflate în apropierea cascadei Bigăr, precum Așezământul social‑monahal „Țara Almăjului” și Mănăstirea Almăj‑Putna. Așezământul social‑monahal „Țara Almăjului”, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, se află în comuna Bozovici și poartă mai departe tradiția monahală întreruptă în jurul anului 1459, când apare aici o mănăstire de călugări, menționată într‑un act păstrat în Arhivele Naționale din Budapesta, semn că lucrarea divină a Duhului Sfânt începuse, în această zonă, cu mult timp înainte. Această lucrare se manifestă astăzi prin locuitorii Văii Almăjului, care și‑au dorit a avea în mijlocul lor o vatră monahală și un centru social, căutând să împletească, astfel, rugăciunea cu ajutorarea semenilor aflați în suferință, deci credința cu fapta, căci, așa cum spune Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, „credința fără de fapte moartă este” (Iacov, 2:20).

Mănăstirea Almăj‑Putna, cu hramul „Schimbarea la Față”, se află în comuna Prigor, la aproximativ 20 de kilometri distanță de cascada Bigăr. Aceasta poartă tradiția monahală din secolul XVII, când un credincios din zona Almăjului, intrat în cinul monahal și ai cărui pași au fost purtați de Dumnezeu de la Mănăstirea Putna din Moldova până în Muntele Athos și înapoi pe meleagurile natale, a înfăptuit o minune, vindecând surorile mute ale unui boier din zonă. Drept răsplată, boierul i‑a construit o casă în care părintele Pahomie, cum se numea săvârșitorul minunii, se întâlnea cu credincioşii pentru a‑i spovedi şi a le acorda asistenţă duhovnicească. Construcţia acestei case a constituit nucleul așezământului monahal.

Se poate spune, așadar, că Valea Almăjului, cu mărgăritarele‑i curgătoare, ascunse într‑o cascadă, și cu setea firească a naturii omenești de a‑și descoperi în toate Creatorul, nu poate fi decât arta inegalabilă a Artistului suprem - Dumnezeu, Care la sfârșitul actului creator a privit „toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Geneza 1:31), întrucât El a presărat din frumusețea Sa în lumea pe care a creat‑o, devenindu‑I, astfel, oglindă.