Din istoria sporturilor de iarnă

Pentru o mai bună înţelegere a frumosului eveniment sportiv de la Soci, Olimpiada de Iarnă care se desfăşoară chiar în această perioadă, oferim câteva elemente esenţiale despre majoritatea sporturilor care fac obiectul olimpiadelor de iarnă: istorii, descrieri, unele recorduri şi câteva nume celebre.

Unele sporturi de iarnă au origine militară, altele în mod evident au evoluat din dorinţa de distracţie şi frumos. Şi toate se întâlnesc armonios, în zilele noastre, în cadrul olimpiadelor de iarnă.

Biatlonul - anduranţă şi precizie

Biatlonul este o probă deosebit de grea, de mare complexitate, îmbinând rezistenţa în mersul pe schiuri - schiul fond - cu precizia şi priceperea tragerii cu arma - tirul sportiv. Să recunoaştem că nu este deloc uşor să nimereşti o ţintă de numai câţiva centimetri nici când eşti odihnit, darămite când gâfâi şi tremuri din tot corpul de efort.

Numele acestei probe, poate mai puţin spectaculoasă ca altele, dată fiind durata mare de desfăşurare, vine din combinarea latinescului „bi“ - doi şi a cuvântului „athlon“ - concurs. Originea acestui sport se află în Scandinavia, iar rădăcinile lui se află în stilul de viaţă al vânătorilor care parcurgeau spaţii întinse pe schiuri, cu puşca în spate, în căutarea animalelor care le asigurau existenţa.

Primele competiţii s-au făcut în secolul al XVIII-lea, dar primul biatlon modern a avut loc în anul 1912, când armata norvegiană a organizat o cursă pe distanţa de 17 kilometri. Prima dată această probă a fost organizată la o olimpiadă în 1948 la St. Moriz, sportivii întrecându-se la schi, tir, scrimă şi călărie.

Campionii în privinţa numărului mare de medalii obţinute la biatlon din toate timpurile sunt: pe locul 3 germanul Sven Fischer (cu 4 medalii de aur - la Lillehammer 1994, la Nagano 1998, la Turin 2006, două medalii de argint la Salt Lake City), pe locul 2 este germanul Ricco Gross (cu 4 medalii de aur, dar numai una de argint), iar pe locul 1 este norvegianul Ole Einar Bjoerndalen, cu 6 medalii de aur şi una de argint. Acest sportiv a luat deja o medalie de aur la Olimpiada de la Soci, pe 8 februarie, în proba de sprint.

Bobul şi sania

Cu toţii avem nostalgia săniuşului din copilărie, dar „oamenii mari“ care concurează la proba de sanie sau de bob în concursuri au parte de şi mai multă adrenalină decât aveam noi în copilărie. Bobul a apărut ca probă sportivă în Elveţia secolului al XIX-lea, primul club s-a înfiinţat la St. Moritz în 1897, iar în 1923 s-a înfiinţat Federaţia Internaţională de Bob şi Tobboganing.

Vehiculul este unul semideschis, solid, pe patine, greu, care atinge viteze de peste 130 de kilometri pe oră, pe pista îngheţată special amenajată. Echipa formată din doi sau patru sportivi împinge pe o distanţă prestabilită bobul, apoi sare în el, urmărind să scoată un timp cât mai bun până la linia de start. Bobul skeleton este asemănător cu sania, vehiculul fiind practic o sanie, dar pe care sportivul stă în poziţia cu capul înainte, şi nu cu picioarele înainte ca în proba de sanie.

Săniile, ca şi bobul, sunt astăzi făcute din materiale de ultimă generaţie, o sanie de competiţie ajungând să coste peste şase mii de euro.

Recordurile de medalii din toate timpurile sunt deţinute numai de nemţi: pe locul 3 se află Bernhard Germeshausen, cu 3 medalii de aur şi una de argint (în 1976 şi 1980), şi la egalitate la numărul de medalii se află Kevin Kuske, cu 4 medalii de aur şi una de argint (în 2002, 2006 şi 2010) şi Andre Lange, tot cu câte 4 de aur şi una de argint (în 2002, 2006 şi 2010).

Curling, eleganţă anglo-saxonă pe gheaţă

Un sport de echipă extrem de elegant al olimpiadelor de iarnă este curlingul, cu vechi rădăcini anglo-saxone. Se ştie de existenţa lui încă din secolul al XVI-lea, când se juca pe iazurile îngheţate, cu nişte pietre simple.

În acest sport, unul dintre membrii unei echipe împinge o piatră specială, cu mâner (astăzi standardizată la greutatea de 19,96 kg) pe suprafaţa de gheaţă perfectă, iar coechipierii îi asigură alunecarea pe direcţia stabilită de aruncător, spre o ţintă marcată pe gheaţă prin cercuri concentrice, frecând gheaţa, imediat înainte pietrei, cu nişte măturici speciale. În funcţie de cum apreciază că a aruncat colegul lor, ei pot, frecând mai cu putere sau făcând mici pauze, să determine viteza pietrei şi, implicit, distanţa cât mai mică până la zona de ţintă. Restul echipamentului mai cuprinde pantaloni şi încălţări speciale, mănuşi şi, desigur, simpaticele măturici. În curling excelează echipele Canadei, Suediei, Norvegiei, Marii Britanii.

Patinajul

În probele olimpice intră atât patinajul artistic, cât şi cel de viteză. Patinajul artistic nu are nevoie de prea mare prezentare, fiind un sport foarte îndrăgit şi de români, transmisiunile Televiziunii Române de la Campionatele Mondiale sau Europene făcând deliciul telespectatorilor încă de pe vremea când comentatorul Cristian Ţopescu povestea ce culori au costumele patinatorilor, căci televiziunea era pe vremea aceea alb-negru. Acest adevărat balet pe gheaţă, combinat cu elemente specifice constând în sărituri şi piruete, are o istorie îndelungată, încă de pe vremea când patinele erau de os şi lemn - secolul al XIII-lea. În secolul al XVI-lea olandezii au îmbunătăţit patinele, adăugând metal, în 1904 femeile participă la competiţii individuale la Davos, în Elveţia, iar disciplină olimpică este din anul 1924. Săriturile poartă numele celor care le-au inventat sau le-au reuşit pentru prima dată: Săritura Axel - norvegianul Axel Paulsen, 1882, Saltul Salchow - suedezul Ulrich Salchow, 1909, Saltul Rittberger - germanul Werner Rittberger, 1910, Saltul Lutz - austriacul Alois Lutz, 1913. Au urmat salturi tot mai complexe, duble, triple, iar în 1988, la Campionatele Mondiale de la Budapesta, canadianul Kurt Browning a reuşit pentru prima oară un salt cvadruplu.

Schiul

Schiul este poate sportul cu cele mai adânci rădăcini în istorie, pornind de la necesitatea locuitorilor tărâmurilor îngheţate de a se deplasa, iar pentru aceasta şi-au legat de picioare bucăţi de lemne. S-au găsit schiuri având o vechime între 4.000 şi 5.000 de ani în Suedia, iar în Norvegia au fost descoperite gravuri în care apar oameni pe schiuri.

Competiţiile de schi sunt: schi fond (în care sportivul utilizează schiuri cu călcâiul liber, făcând astfel un adevărat marş forţat pe distanţe mari), schiul alpin, care constă în coborârea unei pante printre jaloane numite „porţi“, schi acrobatic, care constă în sărituri complicate, de pe o trambulină, şi săriturile cu schiurile, în care poziţia sportivului este fixă, după ce se lansează de pe o trambulină, el încercând să ajungă cât mai departe în acest „zbor“ deosebit de periculos.