Drumeţie în Bicaz

Dacă încă n-aţi avut ocazia să vizitaţi zona Bicaz - Lacul Roşu, e cazul să vă planificaţi o excursie în aceste locuri, pentru că peisajele contrastante nu echivalează cu nimic din ce-aţi putea admira în alte regiuni ale ţării. Aşadar, părăsiţi pentru un mic răgaz marile oraşe şi mergeţi să vă odihniţi privirile pe nesfârşitul luciu al lacului de la Izvorul Muntelui, să admiraţi măreţia stâncilor din Cheile Bicazului şi-apoi, ceva mai sus, să ascultaţi legenda Lacului Roşu.

Un mini-concediu petrecut în zona Bicazului se va transforma, cu siguranţă, într-o experienţă de neuitat. Căile de acces către Bicaz sunt DN 15 dinspre Piatra-Neamţ (26 km), DN 17B şi DN 15 dinspre Vatra Dornei (131 km) şi Topliţa (112 km). Înainte de a porni să descoperiţi ceea ce natura, în măiestria ei, a dăltuit în piatră, poposiţi mai întâi în oraşul Bicaz, punctul de plecare spre destinaţii ca Izvorul Muntelui, Cheile Bicazului sau Lacul Roşu. Nu părăsiţi însă oraşul până nu vizitaţi Muzeul de Istorie, amenajat în clădire elegantă a fostului teatru sătesc „Ion Kalinderu“, construită pe la 1908.

Inventarul muzeului, extrem de variat, este expus în trei spaţii diferite. Primul dintre acestea găzduieşte un muzeu etnografic, cu toate uneltele, obiectele, veşmintele şi ţesăturile decorative specifice întregii văi a Bistriţei. Printre cele mai interesante obiecte se numără cele legate de o străveche ocupaţie a regiunii - plutăritul, prezent în zonă până pe la jumătatea secolului trecut. De asemenea, veţi putea admira o serie întreagă de unelte utilizate pentru diferite îndeletniciri: culesul fructelor de pădure, munca într-o stână, apicultura, tăiatul lemnelor în pădure, dar, în mod special unelte care nu lipseau din gospodăriile ţărăneşti tradiţionale, unele dintre ele atât de vechi, încât au fost aproape uitate, cu tot cu destinaţia lor.

Un alt compartiment al muzeului este destinat descoperirilor arheologice din zona Hangu, însă cel mai atractiv punct al muzeului îl reprezintă, cu siguranţă, expoziţia de pictură, sub semnătura Iuliei Hălăucescu, cea supranumită „doamna acuarelei româneşti“, pictoriţă care s-a născut şi a trăit în Neamţ. După moartea sa, o parte dintre tablourile ce au constituit expoziţia intitulată „Epopeea Bicazului“ a revenit muzeului. Din tablourile ei, poţi afla istoria celui mai mare baraj din România şi a satelor peste care a trecut, unele transformate brutal, altele, din nefericire, îngropate sub ape.

Lacul şi uriaşul baraj de la Izvorul Muntelui

Părăsim oraşul Bicaz şi ne îndreptăm spre baraj. Odată ajunşi aici, un peisaj incredibil se deschide privirii. Luciul imens de apă, încadrat atât de frumos de Muntele Gicovanu şi de Obcina Horştei, pare să vrea a şterge, ca un burete, „rănile“ localnicilor, unii dintre ei strămutaţi din propriile vetre pentru a lăsa loc edificiului ce avea să se construiască. Cu toate că lacul e o „realizare“ cu iz de „epocă de aur“, azi nimeni n-are a-i aduce vreun reproş. S-au uitat miile de zile de muncă, pe vreme bună şi vreme rea, s-au uitat lacrimile oamenilor care şi-au părăsit sate, cimitire şi biserici, ca să lase şuvoaiele dezlănţuite să-şi găsească o matcă. Turiştii pot auzi despre truda şi durerile acumulate pe parcursul celor 10 ani (1950-1960) cât a durat amenajarea lacului de acumulare şi construcţia barajului doar de prin gura vreunui localnic bătrân sau de la ghidul muzeului de la Bicaz. Lacul, obişnuit în noul său sălaş, după aproape cincizeci de ani de existenţă, pare acum să fi fost acolo „de când lumea“.

Uriaşul baraj, construit integral cu ciment obţinut la fabrica de la Bicaz, are o înălţime de 127 de metri şi o lungime de 435 de metri. Lacul creat în urma acumulărilor de ape, cel mai mare lac artificial din ţară, are o suprafaţă de 33 de km², fiind întins pe o lungime de 40 km. Potrivit datelor tehnice, lacul are un volum maxim de apă de 1.250 de milioane de m³, aceasta fiind utilizată pentru producerea energiei electrice în centrala hidroelectrică din zonă.

În primii ani după amenajare, pe lac, spre satele învecinate (Poiana Teiului, Hangu, sătenii circulau cu vaporaşul. Acum nu se mai fac astfel de elegante călătorii, locul vaporaşelor fiind luat de mai rapidele mijloace de transport rutiere. Turiştii sunt, însă, ceva mai norocoşi. În schimbul a 10 lei, cât e un bilet pentru adulţi (5 lei pentru copii), pot admira întinderea de apă îmbarcaţi la bordul „Suceviţei“, o ambarcaţiune uşoară destinată transportului de agrement.

Uluitoarele Chei

După baraj, următoarea oprire va fi, negreşit, cea de la Cheile Bicazului, locul în care râul Bicaz a săpat în roca dură a muntelui pentru a lăsa moştenire, pentru vecie, un peisaj de-o frumuseţe sălbatică. Plimbarea prin chei e cale de opt kilometri, atât cât e distanţa între localitatea Bicazul Ardelean şi staţiunea Lacul Roşu. Traseul o să vă încânte, pentru că serpentinele sunt atât de strânse, încât nici n-ai cum să ghiceşti ce alte minunăţii vor urma. O să vă uluiască, rând pe rând, Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1.120 m, apoi Piatra Pinteştilor (847 m) şi Piatra Arşiţei (835 m), dar şi alte câteva stânci renumite în zonă: Piatra Surducului, Poarta de Piatră şi Poliţele Bardosului. Nu sunt de admirat doar tăieturile măiestrite de apă în peretele calcaros, ci şi peşterile ascunse în pântecul muntelui: Peştera Neagră, Peştera Cascadă.

Cheile Bicazului fac parte din Parcul Naţional Cheile Bicazului - Hăşmaş, ce are ca arii protejate Lacul Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, Hăşmaşul Mare - Piatra Singuratică şi Hăşmaşul Negru. De asemenea, cheile sunt cele care fac legătura între Moldova şi Transilvania, fiind puntea de comunicare între judeţele Neamţ şi Harghita.

Lacul Roşu

Lăsaţi în urmă Cheile şi urcaţi, în drumul dinspre Bicaz spre Gheorgheni, ca să vedeţi şi splendorile altui lac, de data aceasta unul natural, Lacul Roşu. Roşu, pentru că Pârâul Roşu cară neîntrerupt resturi de gresie roşie, vopsind în această culoare tot ce înconjoară apa. Dispus pe o suprafaţă de 12 hectare şi cu o adâncime de 10 metri, lacul e spectaculos nu prin dimensiuni, ci prin frumuseţea pe care o degajă, din apele sale răsărind trunchiurile copacilor ce creşteau, în urmă cu mai bine de 150 de ani, pe aceste locuri. Legenda, povestită invariabil fiecărui turist ajuns până aici, spune că pe la 1837, într-o vară cu ploi vijelioase, o bucată din peretele Stâncii Ucigaşului s-a desprins, rămânând stavilă, pentru totdeauna în calea unui pârâu, Bicăjelul. S-a format, astfel, un lac de baraj natural, singurul de acest fel din România, iar urmele actului său de naştere sunt şi acum trunchiurile brazilor rămase în picioare, ca nişte singuratice semne din alte vremuri.

Lângă lac, ca în orice staţiune turistică a României, veţi descoperi o piaţetă plină cu magazine de suveniruri, terase şi restaurante, cu produse specifice zonei. Fiind o zonă cu mulţi etnici ma-ghiari, aici totul e marcat bilingv, şi meniul, şi preţul produselor de artizanat şi indicatoarele. Vă asigur însă că numai aici, şi nu în altă parte, fără a mai avea nevoie de traducere, veţi putea savura cu poftă cel mai bun kurtos kalacs, învelit în cele mai ademenitoare arome.