Armele biruinţei asupra demonilor

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Popas în urcuşul duhovnicesc al Postului Mare, al Paştilor sau Păresimilor, Duminica a 4-a, numită şi a Sfântului Ioan Scărarul, ne oferă binecuvântate merinde spre întărire, pentru a ne călăuzi paşii mai departe şi a ne lumina mintea spre cele ce se cuvin a împlini în săptămânile ce urmează.

În această duminică am auzit la Sfânta Liturghie istorisirea unei minuni săvârşite de Mântuitorul: vindecarea unui tânăr posedat de demon, un om aşadar a cărui voinţă era ţinută să se manifeste normal, adică era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune şi mut la cele care trebuia el să le mărturisească ca pornind din rărunchii sufletului său drept adevărate.

Un scurt dialog între părintele celui posedat şi Mântuitorul ne atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale. Tatăl îndurerat îl adusese la Apostoli. Acelaşi tată cade în genunchi la Mântuitorul, cu mai multă nădejde, zicând: „de poţi face ceva”, adică ştia că poate ceva, însă nu ştia până unde merge această putere. Şi cere „ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi”.

Şi Mântuitorul are multă milă, însă îl încredinţează pe el şi pe noi cei de azi: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. La acestea, tatăl cu lacrimi a strigat: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Cu alte cuvinte, întăreşte-mă, Doamne, că sunt neputincios, dar cred atât cât să mă ridic din neputinţă, din disperare, din slăbiciune. Iar la nedumerirea Apostolilor pentru ce ei n-au putut să-l izgonească pe demon, ei primesc răspunsul că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9, 29).

Lupta cu vrăjmaşul omului

Când Mântuitorul spune despre un anumit neam, soi sau categorie de demoni că nu poate fi îndepărtat decât cu rugăciune şi cu post, nu vrea să spună altceva decât că noi avem posibilitatea şi mijloacele de a-l îndepărta, de a-i curma elanul, de a-i frânge puterea demonică, de a nu-l accepta în mintea şi inimile noastre, în delăsările şi slăbiciunile pe care uneori ni le justificăm în mod greşit fireşte, dar să luptăm pentru că suntem mai puternici decât el. Fără voinţa noastră diavolul nu face nimic, până la urmă iese singur, şi aşa ar trebui să fie, să plece ruşinat, şi să facem în aşa fel încât să nu aibă unde să se mai întoarcă.

Suprema dibăcie a diavolului este să-l facă pe om să creadă că el nu există şi face acest lucru cu mare succes. Atunci când diavolul reuşeşte, omul găseşte de cuviinţă să-L acuze pe Dumnezeu de tot ce i se întâmplă lui rău în viaţă. De ce, Doamne? Să fi uitat omul că atunci când a căzut prin neascultare Dumnezeu l-a întrebat pedagogic: „Adame, unde eşti?”, şi a răspuns „M-am ascuns!” Adică s-a ascuns de responsabilitate şi s-a supus îndemnului diavolului? Şi dacă prin păcat a devenit gol de Dumnezeu, prin virtute trebuie să se umple de harul divin.

Curăţia, curajul de a ne apropia de Dumnezeu, ieşirea din robia pornirilor rele, cele care sunt de la diavolul, strigătul credinţei „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, adică acelei credinţe în curs de desăvârşire, toate acestea ne aduc hotărârea de a nu ne mai ascunde de la faţa dreptăţii divine, nici după slăbiciunile noastre, nici în spatele faptelor noastre, ci să păşim drepţi şi hotărâţi pe treptele desăvârşirii creştine.

Rugăciunea este un act prin care omul tinde, se îndreaptă şi se apropie de Dumnezeu, Creatorul „tuturor celor văzute şi nevăzute”. Este un strigăt de durere, o chemare în ajutor, dar şi o contemplaţie, un act de iubire şi adorare a Fiinţei supreme, înţelepciunea şi frumuseţea absolută. În acest fel rugăciunea este o conversaţie între fiu şi tată, exprimarea unui sentiment de recunoştinţă şi mulţumire pentru marele dar al vieţii şi în acelaşi timp o laudă adusă lui Dumnezeu, pe care o facem prin împlinirea voinţei şi poruncilor Sale.

Înţelegem aşadar că înălţarea noastră spre Dumnezeu şi intrarea în strânsă legătură cu El se fac prin rugăciune. Prin ea şi cu ea, sufletul credinciosului se îndreaptă cu toate puterile sale spre Dumnezeu, care revarsă peste el harul divin. În rugăciune, cele cereşti se întâlnesc cu cele pământeşti, Dumnezeu se întâlneşte cu credincioşii care se roagă şi se naşte din împreuna-lucrare a lor luminare, înnoire şi sfinţire a vieţii omului.

Rugăciunea va avea rolul de a trezi şi sădi în credincios faptul că ea este hrana cea de toate zilele a vieţii lui sufleteşti. Ceea ce este respiraţia pentru trup, este rugăciunea pentru suflet.

Este oare suficient să rămânem doar la stadiul de rostire a rugăciunii, sau dacă o rostim, s-o facem numai pentru noi? Credem că este la îndemâna noastră să constatăm că nu ne ridicăm astfel cu nimic de unde suntem, nu vrem să dăm răspuns chemării cereşti, rămânem însetaţi, suferim de dorul părintesc.

Atunci când omul este în rugăciune, diavolul nu se apropie de el. Se apropie atunci când este în nelucrare, când leneveşte. Când nu are de lucru, îi dă diavolul de lucru, adică îl trimite cu gândul la lucruri netrebnice, la josnicii, la tot ce generează răul, la ceva care nu este în nici un caz un lucru bun.

În rugăciune, omul se împacă cu Dumnezeu, este în convorbire cu El.

Împăcarea cu Dumnezeu este pod peste ispite, hrana sufletului, lucrarea îngerilor. Dar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca rugăciunea să fie „haină pe sufletul rugătorului, ţesută din firele de aur ale virtuţilor”.

Rugăciunea fără post e ca o pasăre fără o aripă. Aşadar, rugăciunea trebuie unită cu milostenia, căci şi ea e o aripă a rugăciunii. „De nu vei face aripi rugăciunii tale, ea nu va zbura la cer” (Sfântul Ioan Scărarul).

Scara Paradisului sau Scara Sfântului Ioan Scărarul, căruia îi este dedicată această duminică, a patra din Post, este o scriere gândită în treizeci de capitole, fiecare capitol constituind un îndemn, un sfat, o încercare de ridicare din starea de păcat, o treaptă în urcuşul duhovnicesc, prin câştigarea unei virtuţi, prin săvârşirea binelui, o depărtare de patimi şi un pas spre desăvârşire.

„Rugăciunea - zice Sfântul Ioan Scărarul - este în ea însăşi un comerţ intim şi o unire a omului cu Dumnezeu. Dacă luăm în considerare eficacitatea ei, ea este suportul lumii, reconcilierea cu Dumnezeu, mama şi în acelaşi timp fiica lacrimilor, iertarea păcatelor, puntea pentru a traversa ispitele, rezistenţa împotriva supărărilor, învingătoarea războaielor (cu duhurile şi gândurile necurate), slujba îngerilor, hrana tuturor duhurilor, bucuria viitoare, acţiunea nelimitată, izvorul virtuţilor... hrana sufletului, lumina duhului, ruina disperării, alungarea tristeţii... descoperirea stării noastre prezente, anunţarea bunurilor viitoare. Rugăciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tribunalul, tronul pe care stă Domnul, aşteptând judecata viitoare.”

O primăvară în care înfloresc florile virtuţilor

Postul este începutul vieţii spirituale, pentru că nu constă numai în abţinerea de la bucate, ci în evitarea slăbiciunilor, a plăcerilor de tot felul, a gândurilor rele, este o înfrânare a pornirilor spre rău, o stăpânire de sine care dă roadele faptelor bune, cele care duc la câştigarea bunurilor veşnice. El devine un act de cult prin jertfă, prin renunţare, prin efortul de a birui lăcomia şi mândria, prin renunţarea la tot ce este de prisos şi împovărător, prin stăvilirea poftelor trupeşti, prin aducerea aminte de valoarea sufletului. Dumnezeu a dat lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2, 16-17). Un sfat, o poruncă, un îndemn, o recomandare, dar în acelaşi timp un avertisment. Respectarea înseamnă progres în bine, sănătate trupească şi sufletească, viaţă îndelungată şi mulţumire aici, dar şi răsplată şi fericire veşnică. Decizia ne aparţine, „pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţa veşnică...” (Romani 6, 23).

La evrei, termenii care definesc noţiunea de post sunt „sum” şi „şom”, care înseamnă a face sufletul să sufere, a smeri sufletul, adică a asculta de Dumnezeu şi a fugi de păcat, a se depărta de rău: „Să vă smeriţi sufletele voastre prin post” (Levitic 16, 31). Au postit Moise, Noe, Ilie, Estera, Iudita, Iov şi cei trei tineri din Babilon. Au postit Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos înaintea începerii misiunii propovăduitoare.

Isaia, marele profet, numit şi evanghelistul Vechiului Testament, avea să rostească cuvinte inspirate de la Duhul Sfânt, zicând:

„Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi...” (Isaia 58, 6-9).

Prorocul critică într-un fel formalismul pe care îl practicau contemporanii săi, modul greşit în care se manifestau în relaţia cu Dumnezeu, de altfel subiectivismul care ne pândeşte pe fiecare dintre noi.

Postul i-a făcut puternici pe profeţi, a deschis minţile înţelepţilor, a fost dintotdeauna însoţitor apropiat al sobrietăţii şi castităţii şi lucrător neobosit al tuturor celor bune, aducând în viaţa fiecăruia stăpânirea de sine şi răbdarea, fiind mijloc de cunoaştere a adevărurilor divine cele mântuitoare şi în acelaşi timp o hrană netrecătoare a sufletului.

Discursul, gândirea, morala, chiar şi faptele timpului nostru ar fi fost neîndoielnic altele, altfel, fără credinţa lui Avraam, postul şi rugăciunea lui Moise, cuvântul despre post al lui Isaia, învăţăturile lui Ieremia şi Iezechiel sau extraordinara fascinaţie exercitată de regatele lui David şi Solomon asupra generaţiilor următoare privind modul de cinstire a lui Dumnezeu prin rugăciune şi prin post.

„Nu postiţi în judecăţi şi în certuri!”

Scara desăvârşirii nu poate fi urcată altfel decât prin omorârea patimilor spre a deveni sfinţi. Cel care urcă pe scara virtuţilor şi se osteneşte spre desăvârşire, acela mai cu deosebire este încolţit de ispitele diavoleşti şi asupra lui lucrează mai cu înverşunare diavolul cu toate armele sale. Cei cu mai multă experienţă au formulat şi un verdict: „cel care nu lucrează îi dă diavolul de lucru”, sau în acelaşi context, pe cel care stă degeaba, diavolul nu-l deranjează, că şi aşa face voia lui lenevind, dar pe cel ce se nevoieşte nu-l suferă în invidia sa să-l vadă cum se apropie de Dumnezeu şi de fericire. Mai ales de fericirea din care el a căzut.

Postul este renunţare, jertfă, exerciţiu duhovnicesc.

Ca şi în cazul rugăciunii, foloasele postului sunt deosebite. Postul este trebuitor sănătăţii noastre, el este cerut chiar de buna noastră vieţuire trupească şi sufletească. El reprezintă pentru creştin o îndatorire cerută de Dumnezeu şi Biserică.

Rugător către Dumnezeu este postul, vrednic de cinste, de credinţă, de nădejde, de dragoste, dobândind bucuriile pentru care aducem rugăciune lui Dumnezeu.

Postul este în acelaşi timp un act de cinstire a lui Dumnezeu, căci renunţarea voluntară pe un anumit timp de la anumite mâncăruri şi băuturi şi de la anumite plăceri fireşti se face din iubire faţă de Dumnezeu şi în scopul desăvârşirii noastre morale.

Aşadar, dacă postul este un act de cinstire a lui Dumnezeu, el nu trebuie redus numai la partea lui materială, ci trebuie să aibă şi un evident caracter spiritual, adică să angajeze şi comportarea morală a celui ce-l ţine.

„Postul - zice cu alt prilej Sfântul Vasile cel Mare - tovarăş credincios al trupului, armă pentru luptători, loc de exerciţii pentru atleţii credinţei. Postul îndepărtează ispitele, postul îndeamnă spre evlavie. Postul este tovarăş al înfrânării, creator al castităţii.”

Creştinul adevărat nu se cuvine să privească lumea şi bunurile pământului ca o pradă, ci să o conceapă ca pe un dar al lui Dumnezeu şi o scară către El. Menirea noastră nu este să devorăm  bunătăţile pământului, ci să le transformăm duhovniceşte, pentru că nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim.

Aşadar, postul este de origine şi instituire divină, de vreme ce are drept scop al existenţei desăvârşirea spre ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu. Scopul postului nu poate fi un prilej de tristeţe, ci unul de bucurie, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, el ajutându-l pe om să-şi desăvârşească puterile trupeşti şi sufleteşti şi să biruie încercările diavolului de a pune stăpânire pe el.

Cu privire la post, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă astfel: „Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul şi urechile şi picioarele şi mâinile voastre să postească, rămânând curate de răpire şi lăcomie, picioarele nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor, ochii neprivind cu ispite la frumuseţi străine... gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase...”

Despre postul cel adevărat Sfântul Vasile cel Mare spune următoarele: „Fereşte-te să nu preţuieşti folosul lui numai prin abţinerea de la hrană. Căci adevăratul post este să fii străin de păcate. De aceea dezleagă orice legătură a nedreptăţii, iartă aproapelui supărările pe care ţi le-a făcut, iartă-i datoriile. Nu postiţi în judecăţi şi în certuri, zice Domnul. Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău; tu te abţii de la vin, dar nu te abţii de la nedreptăţi. Aştepţi seara ca să-ţi iei cina, dar ziua întreagă o petreci în judecăţi...”

Aşadar postul este cu adevărat o armă de luptă împotriva propriilor slăbiciuni şi împotriva diavolului, o armură spirituală cu care să ne înarmăm, un mijlocitor vrednic de credinţă, un act care alături de rugăciune duce la săvârşirea de fapte mari, demne de numele de creştin, cu ajutorul harului divin.

Rugăciunea şi postul sunt arme puternice prin care biruim pe satana şi introducem în sufletul nostru puterea dumnezeiască, prin care împlinim cele mai mari fapte ale credinţei.

Rugăciunea îl ajută pe om să comunice cu Dumnezeu şi-l determină spre fapte bune, iar postul este un act al voinţei libere, o jertfă, o renunţare şi o jertfă, care se combină cu rugăciunea, este o ieşire din influenţa diavolilor, prin omorârea patimilor şi rodirea virtuţilor creştineşti. Postul înaripează mintea spre înţelepciune. Puterea diavolului slăbeşte, ispita lui nu mai are putere la cel înarmat cu post şi rugăciune, la cel preocupat de cele cereşti şi dezrobit de preocupările trupeşti de patimi şi slăbiciuni. Amin!