Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Când rămâi orb la o faptă bună, lumina din tine este întuneric

Când rămâi orb la o faptă bună, lumina din tine este întuneric

Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. conf. dr. Horia Constantin Oancea - 24 Mai, 2020

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Când vorbește despre lumină, Sfânta Scriptură are în vedere, pe de-o parte, lumină fizică, cea pe care o vedem cu ochii trupești. Dar tot Sfânta Scriptură ne vorbește despre lumină ca simbol sau ca metaforă. Chiar din prima pagină a Bibliei aflăm că lumina a fost cea dintâi creație a lui Dumnezeu (Fac 1, 3) şi că ea exista înainte de a fi create soarele, luna și astrele (Fac 1, 14-15).

Luna şi soarele sunt „luminători”, însă rolul lor primar este de a marca trecerea timpului în general şi a sărbătorilor în special (Fac 1, 14). Dar lumina aceea, pe care Creatorul o cheamă la ființă mai ­înainte de toate lucrurile create, este mai mult decât lumina fizică. Înainte de a fi lumina, lumea era cufundată în haosul simbolizat prin întuneric (Fac 1, 2). Lumina apare ca simbol al ordinii cosmice; fără lumină, exis­tența ar fi incertă și amenințată de haos. Lumina apare ca simbol al vieții, pe care Dumnezeu o revarsă în creaturile sale.

Relatând vindecarea orbului din naștere (Ioan 9, 1-38), Sfântul Evanghelist Ioan îmbină cele două semnificații ale luminii. Ba, mai mult, ucenicul pe care îl iubea Iisus ne descoperă că cel tămăduit primește pe lângă lumina ochilor trupești și un alt fel de lumină. Pentru Sfântul Ioan, vindecarea orbului nu este doar o tămă­duire miraculoasă, ci un „semn” - un act dumnezeiesc, menit să trezească credința în inima cititorului. În relatarea episodului se succed mai multe scene, pe care le vom urmări în continuare.

Iisus, apostolii și orbul din naștere

„Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Prin această întrebare apostolii nu fac decât să exprime o convingere comună în multe culturi antice: bolile și infirmi­tățile fizice sunt o urmare a păcatelor (Ps 37, 3). Deși aceasta este una dintre explicațiile sufe­rinței umane, ea nu este singura oferită în Biblie. Dreptul Iov constituie cel mai bun exemplu, căci suferințele sale sunt provocate de diavol, vrăjmașul omului. Apoi, nici problema vinei pentru păcat nu este tratată unitar în Scriptură, de unde pesemne și nedumerirea ucenicilor. Suferă orbul pentru păcatele pă­rinților - așa cum scrie în Lege (Ieș 20, 5)? Sau fiecare om suferă pentru propriile sale păcate, nu pentru ale părin­ților - cum se afirmă în Profeți (Iez 18, 20)? Deși pare absurd ca un orb din naștere să sufere ca urmare a păcatelor sale, rabinii antici nu excludeau ipoteza unor păcate săvârșite de individ în ­perioada intrauterină.

Scriptura oferă explicații ­variate pentru că și suferința variază, de la caz la caz. Răspunsul Mântuitorului ne arată că există și rațiuni ale suferinței care transcend înțelegerea imediată, fiind necuantificabile în categoriile obișnuite ale ex­pe­rienței umane. Prin ceea ce El urmează să săvâr­șească, „se vor arăta lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Cât de simplu, dar totodată cât de convingător explică Iisus că vine de la Dumnezeu, săvâr­șește opera lui Dumnezeu, deci este Dum­ne­zeu! Pluralul folosit („lucrările”) este intenționat: va urma tămăduirea trupească, dar și cea spirituală a orbului. Nu întâmplător aceasta este singura vindecare a unui orb din naștere în Evanghelii. Primind lumina, el va primi credința și se va naște la o nouă viață.

Iisus scuipă în pământ, ia tină și unge ochii orbului (Ioan 9, 6). Actul trimite la facerea omului: Ziditorul îl modelează pe Adam din țărână, cu mâinile Sale - o descriere antropomorfă, care sugerează mângâierea și gingășia divină (Fac 2, 7). Orbul este trimis apoi să se spele pe ochi la scăldătoarea Siloam. Având în vedere că apelul la simbolism este o trăsătură constantă în Evanghelia ioaneică, putem presupune că în Biserica primară, relatarea despre spălarea și luminarea ochilor orbului avea sens baptismal. Spălarea orbului apare ca o prefigurare a botezului săvârșit în Biserică, simbolizată de scăldătoarea Siloam. Explicarea etimologiei scăldătorii - „Siloam, care se tâl­cuiește trimis” (Ioan 9, 7) - întă­rește această interpretare. Cel trimis de Tatăl în lume (Ioan 9, 4), Cel ce este Lumina lumii, trimite lumea pentru a fi spălată și luminată la locul trimiterii - Biserica.

Un detaliu textual din versetul 4 merită amintit. În  unele manuscrise, textul este ușor diferit: „Până este ziuă, trebuie să facem lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine...”. Existența acestor două lecturi - trebuie să fac Eu, Iisus/ trebuie să facem Eu împreună cu voi - ne arată conștiința Bisericii - căci manuscrisele Bibliei s-au copiat și transmis în Biserică - că fiii ei duhov­nicești trebuie să lucreze împreună cu Hristos, dăruind lumină acestei lumi.

Fostul orb predă lecţii de teologie fariseilor profesionişti 

De abia după întoarcerea de la Siloam se dezvăluie drama omului orb. Înainte, el trăia din mila semenilor, căci infirmitatea congenitală îi făcea imposibilă asigurarea propriului trai prin muncă. Textul Evangheliei nu amintește suferința orbului, dar ea a existat cu sigu­ranță. Cântările Bisericii au intuit zbuciumul sufletesc al acestui om: „Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său: Oare eu pentru păcatele părinților m-am născut fără vedere? ... Nu mai sunt în stare să întreb când este noapte, când este zi; nu-mi mai pot răbda picioarele poticnirile de pietre. Că n-am văzut soarele strălucind, nici în față pe Cel ce m-a zidit pe mine...” (Stihiră la Vecernia Duminicii Orbului).

Însă odată cu primirea luminii, asupra celui care fusese orb se produce o luminare a minții, un urcuș în cunoașterea lui Dumnezeu. Procesul este unul gradual, după cum îl descrie evanghelistul. Întrebat de vecini, cel vindecat propovăduiește - pentru început, doar comunității - identitatea binefăcătorului său: „Omul care se numește Iisus” (Ioan 9, 11). Dar semenii celui vindecat sunt îndoiți pentru că nu au primit încă lumina. Unii îl cred, alții preferă o verificare prin autoritatea religioasă a comunității: fariseii.

Evanghelia îl prezintă în continuare pe orb în fața „orbilor”... Căci din felul în care decurg discuțiile fariseilor rezultă că acestora le lipsește vederea spirituală, fiind incapabili să înțe­leagă cazul ca pe o intervenție izbăvitoare a lui Dumnezeu în neputinţa umană. Minunea avusese loc într-o zi de sâmbătă, zi în care legea lui Moise oprea muncile prin care omul își câștigă exis­tența. Fariseii înțeleg pres­cripția legii ca interdicție de la orice activitate, deci și ca interdicție de a face binele.

În schimb, cel vindecat spo­rește în cunoașterea lui Dumnezeu. În fața comunității îl numise pe Iisus „om” (Ioan 9, 11). Acum, ­întrebat fiind despre credința sa, răspunsul său vine din credința în Iisus, pe care Îl mărturisește ca „proroc” (Ioan 9, 17). Lumina spirituală pe care el începe să o răspândească în jur îi orbește pe farisei; necrezând cuvintele omului, cer să fie audiați părinții acestuia (Ioan 9, 18).

Părinții orbului, în fața inchiziţiei fariseilor

Audiați de farisei, părinții confirmă că cel orb este fiul lor, dar afirmă că nu știu cum i-a venit vederea sau cine i-a dat-o. În fapt, ei întăresc caracterul minunat al tămăduirii. Prin acel „nu știm”, ei exprimă perplexitatea și mirarea omului în fața tainei minunii. Minunea nu se cere explicată, ci contemplată.

În plus, ei se tem să nu fie excluși din comunitate. Măsura îi viza pe cei care s-au abătut de la credința comunității iudaice. Astfel de excluderi „din sinagogă” sunt atestate în iudaism spre sfârșitul primului secol, iar cea mai mare parte dintre repudiați vor fi fost creștini. Sfântul Ioan își scrie Evanghelia în această perioadă și el descrie o situație contemporană, pe care părinții celui orb au anunțat-o cu mulți ani înainte.

Cine este Iisus de face asemenea minuni? 

Fariseii îi cer celui care fusese orb să repete mărturia. În continuare îl suspicionează că este un impostor. De fapt, ei nu fac decât să exprime suspiciunea lor față de Iisus și convingerea că după Legea descoperită de Dumnezeu lui Moise nu mai poate fi nimic nou sub soare (Eccl 1, 9). Dar tocmai Iisus era acel „ceva nou sub soare”, care aducea și aduce și astăzi speranța că existența omului în lume nu este anostă, lipsită de sens, un accident nefericit al naturii.

Prin răspunsurile sale, omul care se născuse orb demonstrează că lumina lucrează și mai profund în interiorul ființei sale. Această lumină îl învață să dea răspunsuri înțelepte anchetatorilor, să fie ironic fără să jignească: „De ce mă întrebați? Vreți și voi să vă faceți ucenici ai Lui?” (Ioan 9, 27). Fostul orb, care nu citise niciodată nici măcar un rând din Vechiul Testament, le vorbește cu dezinvoltură fariseilor despre cum ascultă Dumnezeu rugăciunile, despre drepți și păcătoși, despre Moise, despre minuni. Discursul bine argumentat relevă o cunoaștere a lui Dumnezeu tot mai adâncă: cum poate fi Iisus păcătos, de vreme ce face minuni nemaiauzite? Dimpotrivă, minunea atestă că Dumnezeu îl ascultă. Mai mult, El este de la Dumnezeu!

În aroganța lor, fariseii nu suportă această lecție de teologie din partea unuia care până deunăzi fusese orb, așadar analfabet. Un om, credeau și susțineau ei, care s-a născut orb în urma păcatelor, fie ale sale, fie ale părinților, nu are autoritatea să le țină predici. Dar ei, care citeau toată ziua Legea și Profeții, scăpau din vedere esențialul: tocmai Scripturile Vechiului Testament afirmau că Mesia, când va veni, va săvârși minuni. Dumnezeu însuși a rostit, cu sute de ani ­înainte, aceste cuvinte: „Eu, Domnul, Te-am chemat întru dreptatea Mea și Te-am luat de mână și Te-am ocrotit și Te-am dat ca legământ al poporului Meu, spre luminarea neamurilor; Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoți din temniță pe cei robiți și din adâncul închisorii pe cei ce locuiesc ­întru întuneric” (Isaia 42, 6-7).

Desigur, acest text folosește metafore: orbirea sufletului, robia păcatelor și moartea spirituală sunt boli grele. Iisus a vindecat toate aceste neputințe ale firii omenești înrobite de păcat. Însă Iisus a împlinit și literal cel puțin două din vindecările despre care vorbea profeția lui Isaia. Evangheliile ne spun că El a redat mai multor orbi vederea. ­Orbului din Evanghelia de astăzi i-a dăruit vederea pe care nu a avut-o niciodată. Apoi, Iisus a înviat mai mulți morți: pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, pe prietenul Său, Lazăr. Locul în care erau ei după moarte este numit în Vechiul Testament „Șeol” - locuința morților, și este descris ca un loc veșnic întunecat. Așadar, în mod literal, cei înviați de Mântuitorul locuiau în întuneric, după cuvintele lui Isaia, și au fost scoși de acolo.

Toate aceste mărturii evidente în favoarea mesianității lui Iisus nu au fost înțelese de farisei. Oare nu tot Scripturile Vechiului Testament avertizau despre drama semenilor care privesc și nu văd, ascultă și nu aud (Isaia 6, 9-10)?

A doua audiere a fostului orb de către farisei se încheie cu exclu­derea acestuia din comunitate. „L-au dat afară” (Ioan 9, 34) nu doar din incinta în care l-au judecat, ci și din comunitatea religioasă în care s-a născut. După ce a trăit toată viața marginalizat din pricina infirmității fizice, omul se vedea acum expulzat pentru că s-a făcut sănătos.

Iisus și orbul luminat

Ultima scenă a Evangheliei de astăzi ne descoperă, poate, cel mai emoționant moment din viața omului tămăduit. Iisus află că a fost exclus dintre ai săi și îl caută, i se arată. Acum, pentru prima dată, omul vede cu ochii săi trupeşti chipul Celui pe care la început L-a văzut doar cu ochii inimii. Dialogul este despre credință și vedere. Iisus: „Crezi în Fiul Omului?” Omul: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Iisus: „L-ai și văzut. Este Cel care vorbește cu tine”. Omul: „Cred, Doamne”. Și I se închină.

Cel odată orb a primit mai întâi lumina ochilor trupești, apoi lumina credinței. Această lumină a pâlpâit la început și i-a permis să vadă în Iisus omul, binefăcătorul. A luminat mai tare apoi și el a înțeles că Iisus este profet, trimisul lui Dumnezeu. În final, lumina a strălucit puternic, iar cel luminat L-a recunoscut pe Dumnezeu în Iisus și I s-a închinat în deplină credință.

Concluzii

Evanghelia vindecării orbului este despre două vindecări și două luminări ale unuia care a fost de două ori orb. Cât de potrivit rețin acest aspect cântările Utreniei acestei Duminici:

„Cine va spune puterile Tale, Hristoase? Sau cine va număra mulțimea minunilor Tale? Că precum ai fost văzut în două firi pe pământ, pentru bunătatea Ta, îndoite tămăduiri ai dat și celor bolnavi. Că ai deschis nu numai ochii cei trupești ai celui orb din naștere, ci şi pe cei sufletești. Pentru aceasta te-a mărturisit pe ­Tine Dumnezeu tăinuit în trup, Cel ce dai tuturor mare milă” ­(Stihiră la Laudele Utreniei).

Evanghelia se adresează astăzi celor care se tem de boală, celor afectați de suferințe trupești și sufletești. Vindecarea este un dar ceresc care trebuie înmulțit, o lumină spre luminarea ființei.

Prin Evanghelia despre orbul trimis de către Cel trimis, Hristos ne adresează chemarea de a fi trimișii Săi, spre a prelungi ­lumina Sa în lume.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 6-a dupa Pasti  -   Vindecarea orbului din nastere  -   predica  -   vindecare