Care este prioritatea vieţii noastre?

Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33 

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. 

Duminica a 3-a după Rusalii ne propune o pericopă evanghelică nu doar foarte actuală, ci mai ales deosebit de pragmatică, parcă anume adresată omului mileniului 3, risipit între condiţionările existenţei de zi cu zi şi copleşit (uneori chiar prăbuşit) sub grijile vieţii, cum le impune lumea contemporană.

Luminătorul trupului este ochiul, ne spune Mântuitorul, iar psihologia modernă o confirmă cu mijloacele ştiinţei. Văzul este simţul care ne oferă cea mai mare cantitate de informaţie, pe baza căreia ne construim reacţiile şi comportamentul. Modul în care ne poziţionăm mental şi emoţional la primirea unei informaţii vizuale determină iniţiativele şi acţiunile noastre viitoare. De exemplu, atunci când privim o reclamă bine realizată, cu toate ingredientele vizuale şi auditive: peisaje exotice, femei frumoase, bărbaţi tineri şi atletici, maşini moderne, o muzică bine aleasă, de multe ori ne lăsăm antrenaţi în „visare”, ajungând să ne dorim şi chiar să cumpărăm produsele la care se referă reclama, chiar dacă nu ne sunt necesare. La fel se întâmplă şi atunci când privim persoanele publice, campaniile electorale, ştirile zilei sau postările online ale diverşilor „influenceri”, ne lăsăm „formaţi” de ceea ce vedem, auzim şi citim, prea puţin ajungem să trecem prin filtrul raţional-duhovnicesc personal informaţiile respective şi, nu de puţine ori, acceptăm diverse păreri şi propuneri ideologice sau chiar oferte de toate felurile, care nu ne reprezintă şi pe care în mod normal le-am respinge. Practic, Mântuitorul ne avertizează tocmai asupra acestui aspect, al modului în care ne raportăm mintea şi inima, raţionalul şi emoţionalul, la avalanşa de informaţii care se revarsă asupra noastră din toate părţile, fiindcă acestea vor modela comportamentele noastre în diferite situaţii şi ne vor determina viaţa de zi cu zi. 

Cui slujim, de fapt, când credem că suntem propriii noştri stăpâni 

Un proverb (din nefericire, chiar românesc) des invocat de către unii „creştini” zice aşa: „Fă-te frate cu necuratul, până treci puntea”. Adică, dacă ai o problemă a cărei rezolvare presupune un compromis de o natură sau alta, o abatere morală, o trădare, o înşelare, o minciună, o mărturie falsă sau orice alt păcat, rezolvă problema şi mai vezi tu după aceea cum te împaci cu Dumnezeu. De multe ori acest proverb devine „reper” de înţelepciune populară pentru omul care vrea să-şi liniştească propria conştiinţă sau să-şi justifice alegerile proaste în faţa altora. Însă Hristos ne spune foarte tran­şant: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”. Pentru creştinul luminat, care trăieşte o viaţă ancorată în Liturghie, spovedanie, împărtăşire, rugăciune, post şi toate celelalte lucruri duhovniceşti, acest cuvânt al Mântuitorului este o realitate înţeleasă şi asumată. Există în lumea contemporană şi o categorie de oameni care slujesc în mod voit celui rău, cu ritual, rugăciuni şi tot ceea ce înseamnă slujire şi închinare. Şi pentru aceştia, afirmaţia Mântuitorului este evidentă. Mai există, din nefericire, categoria creştinilor „cu numele”, pe care Sfântul Apostol Ioan îi numeşte în Apoca­lipsă (3, 16) căldicei. Pentru aceş­tia, mai ales în contextul actual al erei libertăţilor de toate felurile, al drepturilor omului devenite normative pentru societate şi al ­corec­titudinii politice devenite instrumentul principal în impunerea noilor ideologii, al noilor principii de etică şi morală şi al noilor politici (sociale, economice, militare şi chiar religioase), afirmaţia Mântuitorului devine superfluă. Tinereţea, ca şi vârsta matură, aparţine distracţiilor, plăcerilor şi satisfacţiilor de toate felurile, aparţine carierei profesionale, reuşitei sociale şi economice, care nu au de-a face nici cu Dumnezeu şi nici cu Mamona. Alergând după acestea, de fapt cui slujim? Răspunsul e, cred, evident! O ultimă categorie asupra căreia ar trebui să ne oprim este cea a oamenilor care nu cred nici în Dumnezeu şi nici în satana, ci cred în oameni, în umanitate, în principii şi valori universale, în binele colectiv, în frumosul care ne înconjoară, în natură şi protejarea ei şi slujesc, sau mai bine zis îşi dedică toată energia şi îşi orientează întreaga viaţă conform acestor principii. Toţi aceştia, care nu sunt puţini, cui slujesc, de fapt? Răspunsul ni-l dă tot Hristos: ­„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu ­Mine risipeşte” (Matei 12, 30).

Împărăţia lui Dumnezeu, proiect de viaţă pentru omul creştin 

Psihologul american Abraham Maslow a definit aşa-zisa piramidă a necesităţilor umane, model după care (spune el) „funcţionează” omul în general. Pe nivelul cel mai de jos se află nevoile de bază, biologice sau fiziologice. Corpul uman are nevoie, în această ordine, de: aer, odihnă, apă, mâncare, îmbrăcăminte. Modelul sugerează că doar în momentul satisfacerii nevoilor fundamentale ale biologicului oamenii se pot orienta spre alte nevoi, superioare, cum ar fi: trebuinţele de securitate (locuinţă, loc de muncă, asigurări de sănătate, pensie), necesităţile de ordin social (familie, cerc de prieteni, comunitate profesională), apoi cele care reclamă stima de sine (nevoia de a fi bine cunoscut de către ceilalţi, nevoia de a se simţi valoros, competent şi respectat) şi dacă toate acestea ar fi satisfăcute (ceea ce nu se întâmplă decât foarte rar), pe ultimul nivel ar fi trebuinţele de autoîmplinire. Pentru omul a cărui existenţă nu se centrează pe relaţia personală cu Hristos, modelul de mai sus se aplică cu siguranţă. Astfel, toată viaţa sa devine o continuă alergare pentru împlinirea acestor necesităţi. În lumea contemporană, caracterizată de crize mai mici, mai mari sau globale (ca această criză sanitară prin care trecem, care va genera o criză economică majoră), grijile de care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie devin proiecte de viaţă, de supravieţuire cu orice chip. Să ne amintim doar începutul crizei Covid-19, când frica de îmbolnăvire a generat izolarea voluntară şi când mass-media, prin ştirile alarmante, a iscat frica de înfometare, iar oamenii, cu mic, cu mare, au luat cu asalt supermarket-urile făcându-şi ­stocuri uriaşe de alimente şi produse. Frica, această emoţie negativă, a făcut ca mintea şi inima omului să uite şi de pronia dumnezeiască, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, dar şi de faptul că în tot ceea ce se întâmplă în lume şi în viaţa personală este voia Sa, sau îngăduinţa Sa. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga ­vouă”, ne spune Hristos. „Care acestea şi cum se mai poate împlini promisiunea în lumea modernă?” - va întreba şi ateul, dar şi „căldicelul”, omul secularizat, omul recent, omul digital, care se numeşte pe sine creştin (căci a fost botezat când era mic, nu-i aşa?), dar care trăieşte cel mult un surogat de creştinism şi care încearcă să explice orice prin ştiinţă şi să rezolve totul prin tehnologie. Răspunsul îl oferă Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8). Dacă El nu se schimbă, atunci întreaga Sa învăţătură nu se schimbă, indiferent de avansul ştiinţelor şi progresul tehnologiei. Fiindcă ea nu este din lumea aceasta, nu vine de la om. Dacă El rămâne acelaşi, atunci şi promisiunile, făgăduinţele Sale rămân actuale. Aşadar, stabilindu-ne ca prioritate căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Evangheliei, vom primi de la Dumnezeu ca dar şi împlinirea tuturor trebuinţelor noastre existenţiale. Să nu înţelegem, însă, că simplul fapt de a ne stabili ca proiect de viaţă dobândirea vieţii veşnice, dobândirea Împărăţiei, ne va scuti de necazuri, suferinţe şi încercări. Dimpotrivă, e nevoie de multă răbdare, de înţelepciune şi discernământ, dar şi de perseverenţă şi de hotărâre în lucrarea mântuirii. De acest lucru ne încredinţează Însuşi Mântuitorul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar confirmarea ­ne-o dă Apostolul neamurilor, marele Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13).