Corectitudinea fără bucurie devine suferinţă

Duminica a 34-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi-a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Încheiem prima din cele zece săptămâni ale Triodului, pregătitoare pentru Sfintele Paşti, în care rânduiala Bisericii, în mod simbolic poate şi prin suspendarea rânduielii postirii, dar mai ales prin cântările şi rugăciunile ei, ne îndeamnă să ne identificăm cu fiul cel mic, „să urmăm pocăinţei celei bune a acestuia”. Aproape toate cântările acestei duminici sunt scrise la persoana întâi singular. Eu, cel care cânt sau rostesc slujba, sau cel care o ascult, sunt cel care „glasul desfrânatului aduc Ţie, Doamne: greşit-am înaintea ochilor Tăi, Bunule; risipit-am bogăţia darurilor Tale; dar mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, Mântuitorule, şi mă mântuieşte” (prima stihiră a Laudelor Utreniei).

Am recitit toată slujba Duminicii de faţă. Într-adevăr, toate cântările şi rugăciunile ei se referă la fiul cel mic, la noi, cei care ne identificăm cu el, şi la tatăl, care este imaginea lui Dumnezeu, bucuros de întoarcerea celui rătăcit.

Nici o cântare în care să fie amintit fratele cel mare. Doar Sinaxarul aminteşte, în cuvinte puţine, cum el, „minunându-se de milostivirea nemăsurată a Tatălui, cârteşte”.

Cu cine semănăm mai mult?

Chiar dacă nu-i greu să fim asemenea celui mic şi cu siguranţă am săvârşit multe din faptele lui, poate că mai aproape de noi şi, de ce nu, mai periculoasă este perspectiva asemănării cu fratele cel mare.

Acesta îl pune pe tatăl său în criză în momentul în care se mânie şi refuză să intre în casa părintească, aflând că acolo se află fratele mai mic, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. El era corect, ascultător, muncea, venea de la câmp, dar incapabil să se bucure de întoarcerea fratelui, ajungând până la a nu-l mai recunoaşte drept frate. De fapt, stricând sau refuzând relaţia cu fratele său, nu face altceva decât să strice relaţia cu Tatăl: casa acestuia nu mai e şi casa lui. De multe ori se întâmplă şi în familiile noastre ca relaţia cu părinţii să fie definit şi grav afectată de relaţia cu ceilalţi fraţi sau surori pe care le avem.

Tipologii umane în Evangheliile duminicilor care premerg Postului

În aceasta constă greşeala fratelui celui mare: e limitat, frustrat şi incapabil să iubească pe celălalt. De fapt, prin felul în care se poartă, acest fiu reprezintă o tipologie umană descrisă frecvent în Evanghelii, dar care apare îndeosebi în Evangheliile acestor duminici pregătitoare pentru intrarea în Postul Mare. În toate apar două personaje, individuale sau colective, sau două tipologii umane care stau faţă în faţă.

În Duminica lui Zaheu vameşul, acesta se află în opoziţie cu cei care cârteau în casa lui, care nu se bucurau de pocăinţa lui, ci spuneau despre Mântuitorul că „a intrat să găzduiască la un om păcătos”.

Duminica trecută, vameşul smerit şi realist a fost judecat şi desconsiderat de fariseul corect, care se ruga, postea de două ori pe săptămână şi dădea zeciuială.

La fel şi Duminica viitoare, a Înfricoşătoarei Judecăţi, apar două personaje colective, cei de-a dreapta şi cei de-a stânga Mântuitorului, care vor fi judecaţi după criterii care vizează exact raportarea cu iubire milostivă faţă de ceilalţi, faţă de cei consideraţi de Dumnezeu „fraţi ai Mei, preamici”.

De fiecare dată accentul Evangheliei cade pe faptul că suntem fraţi, că eu sunt frate cu cel rătăcit, că nu trebuie să-l judec, ci să mă bucur atunci când se pocăieşte.

Cuminţenia fără iubire nu valorează prea mult

Aşadar, meditând la Evanghelia de astăzi, ar trebui să ne preocupe şi tema fiului celui mare, pentru că poate fi şi tema noastră, a celor care suntem corecţi, a celor cuminţi, pe care ne paşte riscul suficienţei în corectitudine.

În primul rând este tema noastră, a slujitorilor, a celor care suntem deja „în casă”, obişnuiţi cu Sfintele Taine, obişnuiţi cu păcătoşii care pleacă sau vin la Tatăl. Oare nu îi judecăm pe oameni asemenea fiului celui mare? Sau, mai grav, ne punem prea rar problema că ar trebui noi înşine să ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă suntem aparent aproape de El? Sau ne considerăm deja asiguraţi din acest punct de vedere?! Câtă bucurie simţim noi înşine când slujim Sfânta Liturghie alături de oameni care poate au greşit, dar au venit să fie împreună cu noi la Ospăţul Tatălui?

Nici cei care nu poartă sarcina slujirii la Sfântul Altar nu sunt feriţi de aceste riscuri, pentru că de multe ori nu li se potriveşte numai imaginea fiului risipitor, ci şi chipul fiului celui mare din această Evanghelie. Foarte mulţi oameni cred în Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui: se roagă, postesc, participă la sfintele slujbe, fac chiar milostenie, însă nu fac toate aceste lucruri cu bucurie. În corectitudinea şi cuminţenia lor, au multiple limitări şi frustrări, care se verifică îndeosebi în felul în care se raportează la celălalt, mai ales când acesta e păcătos. Eşti cuminte, dar permanent cu ochii aţintiţi la păcatele altora, suferind chiar pentru faptul că Dumnezeu îi iartă şi pe aceştia.

Poate că tu, cel cuminte, eşti aşa pentru că nu ai avut curajul să fii altfel. Nu ai avut curajul să ceri un ied şi să te veseleşti cu prietenii, aşa cum fratele cel mare îi reproşează tatălui din Evanghelie. S-ar fi îndulcit şi el, dar nu a avut curajul să ceară.

Cum depăşim această stare de lipsă a bucuriei în trăirea credinţei şi de permanentă invidie faţă de celălalt?

Primul pas e să ne gândim dacă suntem sau nu în această situaţie. Să ne dăm seama de propria sărăcie sufletească, de faptul că suntem credincioşi, dar ne lipsim de ceva extraordinar, care, aşa cum ne demonstrează Evanghelia, contează enorm înaintea lui Dumnezeu. Nu poţi accede către comuniunea cu Dumnezeu dacă nu-ţi doreşti acest lucru cu bucurie, dacă priveşti numai în pământ şi niciodată către cer, dacă eşti victima propriei tale libertăţi de a nu te bucura de tine şi de celălalt.

Omul care îşi dă seama de o asemenea lipsă trăieşte, de fapt, un fel de „venire în sine” a fratelui celui mare, fără de care nu e posibil un final fericit al pildei de astăzi.

Dumnezeu ne oferă în această Duminică şansa de a realiza în ce stare ne aflăm, de a ne bucura cu adevărat că suntem în Biserică, de a ne bucura când cei de lângă noi se întorc la credinţă şi de a nu trăi în mod egoist, cu limitări care decurg din forme de corectitudine omenească, aducătoare de suferinţă şi micime sufletească.