Credinţa care mută munţii

Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că, de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

În Sfânta Evanghelie ce se citeşte în Duminica a X-a după Rusalii vedem că Mântuitorul Iisus Hristos mustră necredinţa poporului, dar şi puţina credinţă a ucenicilor Săi. Pe de altă parte, observăm multa Sa compasiune faţă de copilul epileptic (sau lunatic) chinuit de o atât de grea suferinţă.

În Evanghelia acestei duminici se află multe învăţături folositoare pentru suflet, dar şi pentru viaţa Bisericii noastre, învăţături care au inspirat rugăciunile Bisericii pentru cei ce suferă din pricina bolilor trupeşti şi sufleteşti, dar, mai ales, din pricina duhurilor necurate. Biserica a alcătuit rugăciuni speciale de alungare a demonilor care pun stăpânire uneori pe oameni şi, din invidie sau răutate, ajung să domine gândirea şi lucrarea acestora, umilind fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu. Aşadar, din invidie şi răutate, demonii robesc pe oameni, îi chinuiesc şi le cauzează tot felul de rele.

Minunile nu se săvârşesc imediat pentru că nu avem credinţă puternică

Evanghelia acestei duminicii arată contrastul dintre ceea ce s-a întâmplat mai înainte de acest episod, când Mântuitorul S-a schimbat la Faţă pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-13), în prezenţa ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan, care, învăluiţi de lumina sau slava cea necreată şi neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu, au zis prin gura lui Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit însă minunea schimbării la faţă pentru a arăta slava Învierii Sale şi pentru a-i încuraja pe ucenici să rămână tari întru credinţă atunci când Îl vor vedea pe Cruce şi să înţeleagă că Cel răstignit este Domnul slavei.

În contrast, aşadar, cu bucuria negrăită pe care au trăit-o pe Muntele Tabor, ucenicii, la coborârea de pe munte, întâlnesc suferinţă mare. Foarte mulţi bolnavi, foarte mulţi oameni stăpâniţi de duhuri rele, de necazuri, de boli Îl căutau pe Iisus şi, negăsindu-L (pentru că era pe munte), au cerut ucenicilor Săi rămaşi la poalele muntelui să vindece pe cei bolnavi şi, mai ales, pe un tânăr lunatic. Văzând contrastul acesta dintre bucuria schimbării la faţă sau a transfigurării şi suferinţa desfigurării omului de către demoni şi de boală, Mântuitorul Iisus Hristos a mustrat poporul pentru necredinţă. Prin aceasta voia să arate că nu este suficient ca ucenicii Săi să aibă poruncă de la El de a vindeca pe cei bolnavi, ci este necesară şi credinţa poporului, a celor care se află în jurul bolnavului. Hristos Domnul vrea să ne arate prin aceasta că cei ce vindecă în numele Lui trebuie să fie ajutaţi cu credinţă puternică, cu rugăciune fierbinte şi cu post ţinut de cei care doresc vindecarea bolnavului. Vindecarea se dă ca o lucrare a lui Dumnezeu pentru oameni când aceştia sunt credincioşi şi rugători. Prin aceasta se vede că Mântuitorul Iisus Hristos nu face vindecări magice. Vindecările pe care le săvârşeşte El antrenează credinţa, iubirea, rugăciunea, adică lucrarea conştientă şi persistentă a celor care cer tămăduirea pentru ei sau pentru alţii. Deci, când constată că ucenicii nu au putut vindeca pe copilul epileptic, Hristos Domnul îşi dă seama că obstacolul cel mare în calea vindecării este, în primul rând, necredinţa mulţimilor, care aşteptau adesea minuni spectaculoase, fără implicare, fără rugăciune smerită şi stăruitoare, rămânând doar spectatori ai minunilor lui Hristos. Însă, Mântuitorul Iisus Hristos vrea ca, la vindecările pe care Dumnezeu le dăruieşte celor bolnavi, oamenii din jurul bolnavilor să nu fie doar spectatori, ci rugători smeriţi şi plini de compasiune faţă de cei care se află în suferinţă.

Aceasta este cea dintâi învăţătură a Evangheliei de astăzi, şi anume că, foarte adesea, când nu se săvârşesc vindecări imediat, este pentru că a slăbit credinţa comunităţii umane în care există suferinţă.

„Credinţa lucrătoare se cultivă prin post”

Mântuitorul Iisus Hristos mustră poporul adunat, la poalele Taborului, în aşteptarea Sa. Mustrarea pentru necredinţă este mustrare pentru îndreptare; ea nu este mustrare pentru răzbunare, ci este mustrare pentru ridicare. De ce mustră Iisus Domnul necredinţa? Pentru că aceasta lasă loc îndoielii în ceea ce priveşte puterea lui Dumnezeu asupra demonilor. Dacă nu există credinţă puternică în Dumnezeu, se poate înţelege că demonii ar fi mai tari decât Dumnezeu, că boala este mai tare decât harul vindecător, că fatalismul sau resemnarea ar fi mai bune decât dorinţa vie a schimbării în bine a unei situaţii momentan defavorabile omului. Deci, credinţa puternică naşte speranţă şi dă putere de asumare a suferinţei şi de eliberare de ea prin forţa rugăciunii ca unire a omului cu Dumnezeu - Izvorul vieţii.

A doua învăţătură pe care noi o primim din Evanghelia acestei duminici este următoarea: chiar dacă există credinţă, ea trebuie cultivată, sporită, întărită, aprofundată, ca să înţelegem că ea nu este o simplă convingere intelectuală, ci este legătura noastră vie cu Dumnezeu Cel nevăzut, atotputernic şi atotmilostiv. Aşadar, Mântuitorul leagă taina credinţei de puterea rugăciunii şi a postului, întrucât credinţa vie şi puternică se arată în primul rând în rugăciune, tocmai pentru că ea nu este o simplă convingere intelectuală vizavi de faptul că Dumnezeu există, ci credinţa este o legătură vie, comuniunea cu Dumnezeu Cel viu, prezent în viaţa noastră, veşnic prezent în lume, dar şi mai presus de lume, Făcătorul cerului şi al pământului, Făcătorul omului, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Cu cât ne rugăm mai mult, cu atât mărturisim mai mult că Dumnezeu este prezent, că este atent, că este sensibil la suferinţele şi la bucuriile noastre, că este Părinte Atotmilostiv, aşa cum un copil care se apropie mai mult de tatăl său şi îi cere cele de care are nevoie arată, implicit, că tatăl său este prezent, că este iubitor şi ajutător, că este învăţător şi luminător al vieţii copilului.

Credinţa vie se cultivă şi prin post. Postirea este o lucrare duhovnicească care se uneşte cu rugăciunea pentru a obţine mai repede puterea care ne ajută să schimbăm situaţii grele în situaţii mai bune, să trecem de la boală la sănătate, de la necaz la bucurie. Toată această putere vine prin rugăciunea întărită de post. În momentul în care ne rugăm mult, dacă şi postim, arătăm că nu mai contăm pe forţele noastre fizice - omul, când posteşte, este mai slab fizic -, ci contăm, în primul rând, pe puterea duhovnicească ce ne vine de la Dumnezeu. Când postim, nu ne mai hrănim doar cu alimente, ca să primim putere din roadele pământului, ci ne hrănim mai intens cu prezenţa iubitoare şi vindecătoare a lui Dumnezeu, ca să primim putere din harul ceresc care luminează sufletul şi vindecă trupul, fiind harul iubirii milostive a Preasfintei Treimi.

„Dumnezeu lucrează cele bune prin oamenii credincioşi uniţi cu El”

Noi ne menţinem viaţa biologică prin hrana trupească care vine din roadele pământului, dar nu din energiile pământului vine viaţa şi vindecarea sufletească, ci din harul ceresc cel necreat, pe care-l dobândim prin rugăciune, prin pocăinţă şi prin post. Şi când cel care se roagă mult şi posteşte mult se umple de harul ceresc în toată fiinţa lui, atunci demonii, duhurile cele rele, patimile cele trupeşti şi gândurile cele lumeşti nu mai au putere asupra omului înduhovnicit.

Mântuitorul spune: „de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo şi se va muta”. Ce vrea să arate El prin aceasta? Vrea să arate că cel care are credinţă puternică, unită cu rugăciunea şi cu postul, se umple de puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu din omul credincios, rugător şi postitor mută munţii, pentru că Acelaşi Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a făcut şi munţii. El singur poate muta munţii şi poate schimba stări şi situaţii de neclintit, dar poate face şi lucrând prin omul care s-a unit cu Dumnezeu, adică s-a umplut de harul lui Dumnezeu Cel atotputernic.

Muntele este simbolul stabilităţii, statorniciei, dar şi al masivităţii neclintite, iar, când Mântuitorul spune că dacă avem credinţă puternică putem muta munţii, aceasta înseamnă că prin credinţă puternică putem schimba situaţii care par imposibil de schimbat, putem schimba situaţii care sunt copleşitoare prin masivitatea răului din ele, pentru că Dumnezeu este Cel ce ne ajută ca să le schimbăm, nu prin propriile noastre forţe limitate sau insuficiente.

Prin credinţă putem muta „munţi de probleme”, adică situaţii dificile. Chiar se spune, uneori, în popor că „am în faţă un munte de probleme”. Acest munte al problemelor vieţii, ca boli, suferinţe, răutăţi omeneşti şi ispite demonice, invidie, ură, toate aceste probleme mari, imense, care par a fi de neclintit, pot fi rezolvate numai cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu este chemat în ajutor, dacă El devine Viaţa vieţii noastre, tăria noastră în vreme de încercare.

Evanghelia acestei duminici ne învaţă că, atunci când credinţa noastră se întăreşte, se intensifică şi se cultivă prin post şi rugăciune, noi simţim sau vedem duhovniceşte cum Dumnezeu lucrează cele bune prin oamenii uniţi cu El. În măsura în care ne unim cu Dumnezeu prin rugăciunea credinţei fierbinţi şi prin postirea îndelungată, noi putem alunga răul din fiinţa noastră şi din jurul nostru, putem vindeca, putem ridica omul din moartea păcatului, putem ridica fiinţa umană din umilire şi desfigurare, din suferinţă şi din stricăciune.

„Să ne întărim în credinţă şi să sporim rugăciunea”

Să rugăm pe Hristos Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne ajute să ne întărim în credinţă şi să sporim rugăciunea, ritmul rugăciunii în viaţa noastră, mai ales Rugăciunea minţii sau Rugăciunea inimii, zicând oriunde ne aflăm: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această Rugăciune a minţii şi a inimii este o armă puternică împotriva duhurilor necurate, împotriva patimilor egoiste, împotriva răutăţilor de tot felul. Dacă tot timpul mintea noastră şi inima noastră sunt unite cu Hristos, atunci nu ne temem de lucrarea diavolească şi devenim mai milostivi, mai sensibili la suferinţa altora, aşa cum şi Mântuitorul Iisus Hristos, deşi a văzut multă necredinţă în jurul Său, S-a arătat foarte milostiv faţă de copilul copleşit şi desfigurat de suferinţă.

Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască şi puterea de a înţelege că postul nu este o simplă practică tradiţională fără rost, ci că postul unit cu rugăciunea este detaşarea noastră de cele pământeşti şi unirea noastră cu Dumnezeul Cel ceresc. Astfel, noi înţelegem mai mult şi mai bine adevărul Evangheliei de astăzi, şi anume că, „de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo şi se va muta”. Dacă vom avea credinţă puternică, rugăciune fierbinte şi postire smerită, atunci vom muta „munţii de probleme” din viaţa proprie, din viaţa familiei şi a societăţii, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire! Amin!

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române