Credinţa în Hristos aduce vindecare

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) Matei 9, 27-35.

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot ţinutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.

Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi şi a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu stăruinţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanţa credinţei în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: "Credeţi că pot să fac Eu aceasta?" (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: "da, Doamne!". Atunci Iisus a zis către ei: "După credinţa voastră, fie vouă" (Matei 9, 29). Şi în clipa aceea "s-au deschis ochii lor" (Matei 9, 30).

Când e necesară mărturisirea credinţei?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată "au adus la El pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul" (Matei 9, 32-33).

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteaptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile lui sufleteşti, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit în mod tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească. În acest caz, au fost suficiente credinţa şi dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că numai El îl poate vindeca.

Orbii vindecaţi devin propovăduitori ai luminii harului lui Hristos

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos "le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela" (Matei 9, 31-32). Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită, nici să-L laude pe El, vindecătorul lor.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârşit binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este "haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru".)

Însă, cei doi orbi vindecaţi nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce aceşti doi oameni suferinzi au cunoscut ani în şir întunericul orbirii, acum, vindecaţi fiind, au binevestit cu bucurie şi recunoştinţă numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Astfel ei i-au luminat duhovniceşte atât pe contemporanii lor, cât şi zecile de generaţii care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie.

În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi

În al doilea rând, Mântuitorul, voind să înveţe pe toţi oamenii cât de necesară este credinţa pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credinţă. Desigur că ei aveau credinţă, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea credinţa lor că numai El îi poate vindeca pe ei, dar pentru ca să arate tuturor că este necesară credinţă puternică în Dumnezeu când se cere să se împlinească ceva bun în viaţa omului, i-a întrebat pe aceşti orbi dacă au credinţă.

Învăţăm de la aceşti doi orbi să ne rugăm cu stăruinţă, pentru a dobândi ceea ce ne lipseşte. Lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să vedem sensul existenţei noastre şi să înţelegem că totul este dar de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu noi ne-am dat viaţa, nu noi ne-am dat nouă înşine existenţa, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu ştim cât de mare este valoarea darului vieţii şi al sănătăţii decât atunci când ele ne lipsesc. Aceşti doi orbi devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, ai credinţei şi ai recunoştinţei. După ce au fost vindecaţi, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai milostivirii dumnezeieşti. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia să avem credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală şi de orice neputinţă. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Poporul se minuna şi se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, iar fariseii invidiau pe Iisus şi-L defăimau

Aflăm tot din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii că poporul se minuna şi se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Aşadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii din inimile lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Vedem că boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum şi decât muţenia omului chinuit de diavol. Vindecarea acestora de orbire şi muţenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L vorbeau de rău pe Iisus. Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

"Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârşeşte păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie şi se pedepseşte pe sine însuşi înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.

După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot aşa şi invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se linişteşte şi răsuflă uşurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o ruşine; socoteşte nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea şi bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmăreşte să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri şi scârbe. Nu merită, oare, să loveşti cu pietre şi să stâlceşti în bătăi pe aceşti oameni ca pe câinii turbaţi, ca pe diavolii afurisiţi şi ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor. Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge bine". (Omilii la Matei, omilia XL).

Iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte zice:

"După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot aşa şi invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o şi aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât doreşte. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiaţi la început, ci priveşte sfârşitul. Gândeşte-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiaţi. Cei invidiaţi atrag pe Dumnezeu în ajutor şi se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade uşor în mâna tuturora şi, înainte de a fi biruit de duşmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de nişte fălci nevăzute, ajunge, ca să spun aşa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăşi mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei". (Omilii la Facere, omilia XLVI).

În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:

"Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar ajunge la înălţimea îngerilor, totuşi pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii şi profanatorii de morminte." (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia VII)

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarele cuvinte: "Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor" (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate, merge în întâmpinarea poporului, nu aşteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate şi oraşe, vindeca "orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor" şi învăţa în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot aşa îi va îndemna să facă şi pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia împărăţiei şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele credinţei evanghelice, să aline suferinţa, să-i ajute pe oameni să se elibereze din situaţii grele, din durere, din necazuri, din tot felul de ispite, de legături care îngreuiază şi întristează viaţa lor.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei întristaţi, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor flămânzi, celor săraci şi tuturor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu semenii lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii sfinte din Împărăţia cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române