Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
Creştere şi urcuş duhovnicesc prin virtuţi
Evanghelia Duminicii a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32
17. Şi I-a răspuns Lui (Iisus) unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
20. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.
22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
25. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
28. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.
30. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
31. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Evanghelia care se citeşte în duminica a patra din post este plină de înţelesuri duhovniceşti şi de folos sufletesc. În ea ni se vorbeşte despre un îndrăcit, lunatic, care a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos. Nici ucenicii, nici tatăl fiului lunatic nu au credinţă suficient de puternică, ci o credinţă incompletă. De aceea, Mântuitorul zice: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?” (Marcu 9, 19). Faptul că ucenicii Lui nu au putut alunga demonul din copilul posedat, de asemenea Îl nemulţumeşte pe Mântuitorul. Dar, după ce spune: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când va voi răbda?”, îndată Mântuitorul zice: „Aduceţi-l la Mine” (pe cel bolnav).
Mântuitorul ne îndeamnă să preţuim înţelesul şi folosul postului şi al rugăciunii
Mântuitorul Iisus Hristos nu Se bucură când credinţa noastră este îndoielnică, este puţină sau slăbeşte. Deoarece tatăl copilului zice către Iisus: „De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”, Mântuitorul îi răspunde: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Când răspunsul lui Iisus este perceput de tatăl fiului bolnav ca o mustrare pentru credinţa sa slabă, acesta se pune în starea de căinţă, de părere de rău şi de smerenie, iar apoi răspunde cu lacrimi: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”. În aceste cuvinte, „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele”, se vede atât dorinţa tatălui sărman de a crede mai puternic, cât şi smerita recunoaştere a puţinei lui credinţe pe care el nu o mai numeşte „puţină credinţă”, ci „necredinţa mea”. Vedem cum Hristos Domnul întăreşte credinţa tatălui şi apoi îi vindecă fiul suferind. Deci, Iisus vindecă mai întâi pe tatăl copilului de îndoială şi pe copil de boală, iar apoi, pe ucenicii Săi îi ajută şi îi luminează, învăţându-i că demonii nu pot fi alungaţi decât cu post şi rugăciune. Prin aceasta, Mântuitorul lisus Hristos ne arată că, de fapt, credinţa se întăreşte prin post şi rugăciune. Prin post şi rugăciune, credinţa nu mai rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranţă vagă, ci devine o stare existenţială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu. Exemplul ne arată că neamul de demoni care nu iese din om decât numai cu post şi cu rugăciune este unul foarte viclean şi rău, atât de viclean şi de chinuitor de oameni încât ucenicii înşişi ai Mântuitorului Hristos nu l-au putut alunga din copilul lunatic care cădea uneori în foc, alteori în apă, şi care făcea spume la gură sau cădea la pământ aproape mort. De ce numai prin post şi rugăciune se poate săvârşi alungarea demonilor? De ce nu ies demonii la simpla poruncă a ucenicilor? Pentru că ei nu se tem de cuvinte, ci se tem doar de smerenie şi de prezenţa lui Dumnezeu în om. Când postim şi ne rugăm, ne punem în starea de smerenie, nu mai contăm pe ajutorul nostru, nu dăm prioritate hranei materiale în viata noastră, ci hranei duhovniceşti. Postul, ca prioritate dată hranei duhovniceşti faţă de hrana trupească, ne pune în starea de dependenţă totală de Dumnezeu şi în starea de smerenie. În general, oamenii care postesc se simt adesea mai slăbiţi şi mult mai flămânzi şi mai însetaţi după prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, decât dacă sunt îmbuibaţi cu hrană trupească. Starea aceasta de foame şi sete după Dumnezeu, stimulată de post şi rugăciune, este starea prin care ne umplem de prezenţa sau harul lui Dumnezeu cel Atotputernic. Când harul divin este prezent în noi, demonii se tem nu de om, ci de Duhul Sfânt prezent în omul care se roagă şi posteşte. Prin dobândirea Duhului Sfânt, omul devine puternic duhovniceşte, iar atunci duhurile necurate se înfricoşează şi pleacă la porunca oamenilor duhovniceşti, a celor ce se roagă fierbinte şi postesc mult.
Prin urmare, Mântuitoru Iisus Hristos ne îndeamnă să preţuim mai mult înţelesul şi folosul postului şi al rugăciunii, în această perioadă de urcuş duhovnicesc spre Înviere. Să ne curăţăm, aşadar, de păcate, să ne întărim în credinţă şi să ne umplem de harul Sfântului Duh prin post şi pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşire euharistică, prin rugăciune fierbinte şi prin fapte bune. Să învăţăm de la acest tată sărman şi necăjit smerenia, să spunem şi noi cu lacrimi de pocăinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Astfel, vom vedea cum se vindecă sufletul nostru de patimi drăceşti şi închipuiri deşarte, de gânduri şi vorbe urâte, de credinţă slabă şi de fapte rele.
La o astfel de schimbare ne îndeamnă şi Sfântul Ioan Scărarul, mare trăitor şi dascăl al pocăinţei, al postului şi al virtuţilor.
„O făclie şi o bună călăuză duhovnicească a postitorilor”
Duminica a patra din Postul Mare este numită şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul pentru că, în această duminică, se face o pomenire deosebită Sfântului Ioan Scărarul, deşi el este prăznuit, de obicei, pe 30 martie. Deci, pomenirea Sfântului Ioan Scărarul nu se face pentru că ar fi ziua trecerii lui la viata veşnică, ci el este pomenit în duminica a patra din Post ca dascăl al pocăinţei. El se numeşte „Scărarul” pentru că a scris o carte deosebită pe care a intitulat-o Scara virtuţilor sau Scara paradisului, prin care ne arată cum, prin lepădarea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, oamenii urcă duhovniceşte, în sufletul lor, spre învierea sufletului şi spre întâlnirea cu Hristos cel răstignit şi înviat, adică prin comuniunea cu Dumnezeu ei dobândesc raiul sau paradisul.
Sfântul Ioan Scărarul a trăit în ultima parte a secolului al Vl-lea si prima parte a secolului al VII-lea, a murit în anul 649 şi a fost preţuit totdeauna de Biserică în calitatea sa de înţelept duhovnic, vindecător de suflete, dascăl al pocăinţei. Cartea sa, numită Scara, a fost multă vreme un manual de formare duhovnicească a călugărilor, fiind citită secole de-a rândul cu multă atenţie şi cu multă dragoste în toate mănăstirile. Ceea ce reţinem în mod deosebit din această lucrare este faptul că adevărata pocăinţă este izvor de bucurie. El vorbeşte despre lacrimile pocăinţei cele de bucurie aducătoare. Bucuria pe care lacrimile pocăinţei o aduc este bucuria Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce îşi plâng păcatele şi primesc iertare. Aceasta este bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria înnoirii, bucuria sfinţirii sufletului omului păcătos, bucuria învierii lui din moartea păcatelor şi a patimilor.
Scara a fost şi încă mai este, în multe mănăstiri, călăuză duhovnicească în lupta împotriva patimilor şi în dobândirea virtuţilor. În cartea aceasta se vede că Sfântul Ioan a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris. De aceea, în duminica a patra din Postul Sfintelor Paşti, el este pomenit ca „scară” sau întăritor al celor ce se nevoiesc şi urcă sau sporesc duhovniceşte, atât prin pilda vieţii, prin scrisul său, cât şi prin rugăciunile pentru cei ce se luptă duhovniceşte, aşa după cum ne arată cartea Triodului: „Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit cu adevărat luminând, prin dreapta credinţă, la adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni de vătămarea lor, o Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi, să se mântuiască robii tăi” (1).
Fiind icoană a înfrânării şi a ascezei, Sfântul loan Scărarul este numit în Triod „rai al virtuţilor”, „legiuitorul ascezei (nevoinţei)” şi „făptuitorul” prin excelenţă (2). Cu alte cuvinte, Sfântul loan Scărarul este o făclie şi o bună călăuză duhovnicească postitorilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Lumina Sfintelor Paşti.
† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
(n.r. - Omilie la Duminica a patra din Postul Mare, „a Sfântului Ioan Scărarul”, cuprinsă în volumul Foame şi sete după Dumnezeu - înţelesul şi folosul postului, Editura Basilica, Bucureşti, 2008; intertitlurile aparţin redacţiei)
Note:
1. Duminica a IV-a, Sedealna, cântarea a treia, troparul al doilea, Triod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 2000, p. 376.
2. Cf. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 388.