„Doamne, miluiește pe fiul meu!”

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Evenimentul descris de Evanghelistul Matei (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această relatare se și citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a 10-a după Rusalii. Dincolo de familiaritatea sa, descrie o stare de durere profundă, împreunată cu multă neputință omenească. 

Strigăt pentru ieșirea din deznădejde 

Totul începe de la cuvântul „miluiește”, strigăt care însoțește deznădejdea unui părinte în fața suferinței copilului său, în care căzuse și de unde înțelesese că de unul singur nu poate ieși, dar nici nu mai poate rămâne. Acest „apel” este, de altfel, și debutul oricărei lucrări de pocăință, care exprimă căutarea și (dez)nădejdea omului către singurul „Aproape” dintotdeauna, într-un mod conștient sau inconștient. 

Iubirea care alină suferința 

Avem de-a face cu chipul dragostei și al suferinței ce o urmează a unui părinte, care, atât cât omenește este posibil, se apropie de ceea ce înseamnă dragostea și suferința lui Dumnezeu pentru și împreună cu omul, copilul Său. Dragostea care înso­țește acest eveniment, venind de la Dumnezeu, dar și dinspre om, face ca suferința provocată de rău să capete valențe pozitive - răul rămâne rău, dar, copleșit de suferința însoțită de dragoste, devine sursă de viață nouă. Iar ca stare a lumii, răul apare acolo unde te-ai aștepta mai puțin - tânărul lunatic era posedat de rău din pruncie (Marcu 9, 21). 

Dragostea unui tată compătimitor 

Tema pe care aș dori să o abordez este sugerată de această relație tată-fiu prezentă în fragmentul evanghelic din această duminică. Relația, așa cum este descrisă de Evanghelistul Matei, pare să fie una firească și să reveleze o poziționare empatică din partea tatălui, lucru care nu este presupus de la sine în contemporaneitate. Nu puțini sunt copiii și tinerii părăsiți de părinții lor, în momente dificile, dar și în vremuri bune, conștient sau in­conștient. Și mă refer aici, mai ales, la părăsirea de ordin emo­țional și spiritual, fără să mai iau în calcul părăsirea fizică, cu care țara noastră se confruntă atât de mult prin exodul masiv al părinților în Europa de Vest sau în alte țări. Și răul, care crește asemenea microbilor, își începe lucrarea din copilărie și, din nefericire, prin prezența sau, mai ales, prin lipsa părinților din viața copiilor. La fel ca și binele, dar mult mai rapid, acesta apare ca o sămânță, la început, semănată sau aruncată „la întâmplare” de părinți, însă care se transformă repede în diverse realități amestecate, dar negative oricum, ce vin, aparent, de nicăieri: frică, neliniște, singurătate, lipsă de sens, neîncredere, pe de o parte, sau furie, ură, agresivitate, promiscuitate, lascivitate, pe de altă parte. Psihologia confirmă ceea ce tradiția duhovnicească a afirmat mereu, că multe dintre patimile tinereții și vârstei adulte sunt generate de comportamente și atitudini din copilărie. Ceea ce vreau să spun este faptul că părinții sunt responsabili într-o mare măsură de relele pe care le vor pătimi copiii lor mai târziu, prin înțele­gerea și manifestarea negativă a rolului lor în creșterea acestora din urmă.

Copilăria, fundament al dezvoltării sufletești

Această convingere mi-a fost întărită și de vizionarea unui serial tematic, foarte dur - „Patrick Melrose” -, care redă viața zbuciumată, la limită, a unui tânăr, privat în copilărie de dragostea și educația firească, cu toate componentele pe care le presupune. Un tată autoritar, rigorist, dar nu mai puțin pătimaș sau chiar pervers, alături de o mamă depresivă, într-o căsnicie epuizată și eșuată, refugiată în alcool și droguri, în anii ‘60, debutul unei noi ere a erotismului și a libertinismului, au reprezentat „familia” în care răul și-a manifestat agresivitatea „din pruncie”. Iar, ulterior, a generat, treptat și augmentat, diverse forme de comportament nociv, individual-autodistructiv și social-agre­siv, aproape mecanic, în viața cotidiană a fiului lor, Patrick. O asemenea situație, la scări diferite, poate reprezenta un tipar pentru vremurile actuale. Acest lucru îl intuim și din scaunul spovedaniei, când realizăm că nu puține dintre problemele tinerilor sunt strâns legate de copilărie și locul pe care l-au ocupat părinții în acele timpuri formative și determinante pentru viața de mai târziu.

Părinții, coresponsabili la eșecul sufletesc al copiilor lor

Se vorbește mult în zilele noastre despre tineri și despre „necre­dința” lor, uitând mereu că ei nu sunt altceva decât copiii părinților lor, „produsul” generațiilor precedente. Iar dacă ceva nu merge bine în viața lor li se datorează și părinților. Mereu se face judecata copiilor de către cei adulți în favoarea părinților și generațiilor de dinainte și de prea puține ori se întâmplă și invers. Este momentul și pentru o judecată a părinților, cu dragoste, e adevărat, și cu îngăduință, dar nu mai puțin obiectivă. De altfel, de aici începe acel „miluieș­te-mă!”. Eu, părintele, sunt primul vinovat de suferința și nefericirea copilului meu și, dacă mai sunt părinte, fără nici un fel de detaliu contextual, suferința mea este cel puțin la fel de mare ca și a lui, dacă nu chiar vădit mai mare. Pentru că, de fapt, este una și aceeași. Sfântul Apostol Pavel atenționează generic și îi invită pe părinți la o atitudine echilibrată în formarea copiilor: „Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Mai întâi sunt învățătura, educația creștină, aș adăuga, prin exemplul personal, iar apoi certarea, la vreme, și cu frângere de inimă, neuitând că cea mai aspră „judecată” este cea a dragostei.

Copărtășia la pocăință 

Socotesc că Evanghelia de astăzi poate fi interpretată drept o chemare la pocăință a părinților alături de copiii lor și a întregii comunități. Răul este o chestiune de alegere, noi suntem cei care îi determinăm lucrarea, acum și în ce urmează. Fie direct, prin faptul că ne aliem cu el și îl preferăm în viața noastră, fie indirect, refuzând binele care ni se oferă gratuit și mărinimos în dragoste. De acum pocăința se cere a fi generală și deschisă tuturor: „Doamne, miluiește-ne!”, „Doamne, mi­luiește pe fiii noștri!”, dar și „Doamne, miluiește pe părinții noștri!”.

În ultima parte mă voi folosi de cinci elemente evidente în textul Evangheliei din această duminică, încercând să propun o posibilă cale de urmat, optimistă și duhovnicească. Mai întâi trebuie și noi să ne asumăm judecata pe care o face Domnul poporului Israel. Și noi suntem neam „necredincios și îndărătnic”. Necredincios, pentru prea multa încredere în noi și în puterile noastre, excluzând treptat prezența senină, discretă și lucrătoare a lui Hristos și a Bisericii Sale în lume, iar „îndărătnic”, pentru consecvența îndârjită în rău și învârtoșarea inimii față de oferta Binelui în viața noastră. Ne obișnuim cu răul în așa fel, încât devine al nostru. 

Eficiența lăuntrică a oricărei rugăciuni

Dar, deodată cu această judecată, ne așteaptă trei lucrări de căpătâi propuse de Domnul omului - mai întâi o credință asumată, nu îmbâcsită, tradițio­nalistă, anacronică sau fricoasă, ci jucăușă, deschisă, luminoasă, mereu actuală, prin caracterul său esen­țial, dinamică și provocatoare. În al doilea rând, postul, ca disponibilitate spre renunțare, ca putere de jertfă, ca formă de expresie a dorului după frumos și bine, ca strigăt după Lumină, în întuneric, după Dragoste, în mijlocul dezbinării și singurătății, după Pace, în vâltoarea neliniș­tilor sociale sau de altă natură, după Hristos, piatra fundamentală a lumii. Și, în al treilea rând, Evanghelia proclamă necesitatea rugăciunii în Biserică și în viața personală. Chiar și într-o lume hiperpragmatistă, rugăciunea își dovedește „eficiența” la nivel de vindecare lăuntrică, personală, și, ulterior, comunitară, renăscându-ne ca popor al lui Dumnezeu, în Împărăția dragostei: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (1 Corinteni 6, 16).