Dumnezeu ne trimite îngeri în ajutor când oamenii nu ne ajută

Evanghelia Duminicii după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt) Matei 2, 13-23

După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-au dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copiii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; iar Rahila plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Evanghelia din această duminică ne vorbeşte despre două evenimente care s-au petrecut imediat după Naşterea Domnului Iisus Hristos: fuga în Egipt, în urma îndemnului îngerului adresat Dreptului Iosif, pentru a proteja viaţa Pruncului sfânt şi a Maicii Sale, ameninţaţi de mânia lui Irod, iar al doilea eveniment relatat de Evanghelie aminteşte de punerea în aplicare a crudei porunci a lui Irod, de a ucide pe toţi pruncii din Betleem şi împrejurimi, cu intenţia de a ucide astfel şi pe Pruncul Iisus, Care a fost cinstit de magii de la Răsărit ca fiind un mare Împărat.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca această dramatică pericopă evanghelică să fie citită imediat după Naşterea Domnului, pentru a ne face să înţelegem starea de decădere şi păcat a lumii în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Observăm, aşadar, că Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte într-o lume plină de răutate, într-o lume a contrastelor şi contradicţiilor, pentru că, pe de o parte, magii de la Răsărit, recunoscând prin steaua minunată naşterea unui Povăţuitor, a unui Împărat, au străbătut cale lungă până în Iudeea, pentru a se închina Pruncului Hristos, iar Irod, regele patriei în care S-a născut Fiul lui Dumnezeu, se dovedeşte a fi capabil de o cruzime fără limite, din dorinţa pătimaşă de a-L ucide pe Cel vestit de magi ca fiind un mare Împărat.

Aceste contraste nu pot apărea decât într-o lume căzută, copleşită de păcat şi acoperită de întuneric: cei de aproape nu-L primesc pe Hristos, însă cei de departe Îi aduc daruri; ţara natală nu prezintă siguranţă, însă exilul în ţară străină îl ajută pe Pruncul Iisus să scape cu viaţă.

Irod este chipul conducătorului înrobit de putere şi slavă deşartă

Irod cel Mare sau Idumeul este întruchiparea răutăţii, a cruzimii, a lăcomiei şi a poftei nestăpânite de putere lumească. Irod se temea atât de mult pentru tronul său încât, pentru a-l proteja, i-a ucis pe toţi cei care ar fi putut reprezenta o ameninţare pentru tronul său, chiar şi pe soţie şi pe proprii săi fii. Un astfel de om, nemilos şi bolnav de suspiciune, egoist şi însetat de putere, de patima iubirii de-a domina, nu putea trece cu vederea o veste ca cea primită de la magi, că s-a născut cineva care ar putea să devină rege în locul lui.

Patima de-a stăpâni peste teritorii şi oameni, patima slavei deşarte, dorinţa îmbogăţirii, indiferent de mijloace, creează o mulţime de victime, atât în societate, după cum vedem în cazul lui Irod, cât şi în familie, iar victimele oamenilor stăpâniţi de patimi egoiste sunt foarte adesea persoanele inocente, nevinovate, precum copiii sau oamenii fără nici un ajutor ori cei care nu răspund răului cu rău.

În general, potrivit Sfintei Scripturi, cine conduce o comunitate umană trebuie să o facă cu responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi a poporului. Conducătorii de popoare ori de comunităţi sunt chemaţi să-i ajute pe cei păstoriţi sau conduşi, să contribuie la creşterea lor din punct de vedere spiritual şi la ameliorarea condiţiilor vieţii sociale. Doar atunci un conducător poate fi considerat drept şi înţelept, când protejează viaţa celor pe care îi conduce.

Irod, însă, este chipul conducătorului dezumanizat şi decăzut. Irod era o persoană inteligentă, dar lipsită de bunătate şi înţelepciune, pentru că înţelepciunea înseamnă inteligenţa pusă în slujba binelui, în vreme ce inteligenţa pusă în slujba răului este, de fapt, viclenie demonică. În poporul român se spune despre un om care, folosindu-se de inteligenţa sa, ţese planuri viclene, că are o inteligenţă diabolică, pe când despre un om duhovnicesc se spune că este un om înţelept sau un om bun, având cu o gândire duhovnicească.

Păcatul este răul care distruge demnitatea, iubirea şi viaţa oamenilor

Lumea păcatului şi a morţii în care vine Iisus Hristos nu este o alegorie, o simplă imagine metaforică, ci este o realitate dureroasă şi degradantă.

Chiar dacă păcatul este catalogat astăzi ca o noţiune învechită, demodată, prea abstractă pentru a mai fi acceptată în prezent, păcatul este o realitate care cauzează majoritatea suferinţelor din lumea aceasta. E dificil de explicat ce înseamnă păcatul, în afara consecinţelor sale. Însă, dacă privim toate răutăţile din lume cu un ochi critic duhovnicesc, vedem cu uşurinţă că mai toate relele din societate îşi au rădăcina în patimile omeneşti egoiste, în dorinţe păcătoase nestăpânite. Păcatul rămâne neînţeles până când răutatea lui ne afectează direct, până când vedem ori simţim efectele lucrării demonice active în om. Când vedem războaiele stârnite, cel mai adesea, din lăcomie şi din dorinţa de a stăpâni peste persoane şi popoare, când vedem mulţimea de nedreptăţi din societate, cauzate de duhul lăcomiei, al îmbogăţirii necinstite şi grăbite, atunci înţelegem cum lucrează păcatul şi duhul răutăţii. Când vedem cum mândria, incultura, ignoranţa şi invidia distrug talente, vieţi şi valori umane, atunci înţelegem formele distinctive în care se manifestă păcatul în viaţa unei comunităţi sau în viaţa societăţii întregi.

Hristos Domnul Se confruntă cu ostilitatea lumii păcătoase în faţa sfinţeniei, încă de la naşterea Sa, când viaţa Lui se află în primejdie de moarte. Mântuitorul Hristos a întâmpinat pe parcursul întregii Sale vieţi pământeşti rezistenţa lumii păcătoase care ucide iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Poporul care era smerit, umilit, sărac, bolnav şi flămând Îl urmează şi Îl ascultă pe Iisus, beneficiază de minunile Lui şi de învăţătura Lui, însă cealaltă parte a poporului, în special cei consideraţi ca fiind elita societăţii, Îl invidiază, Îl urăşte şi Îl ucide.

Mântuitorul Iisus Hristos trăieşte de la naşterea şi până la răstignirea Sa în această lume ambiguă, în care se manifestă atât dorinţa de sfinţenie şi de bunătate, din partea oamenilor smeriţi, cât şi ostilitate şi respingere din partea oamenilor robiţi de patimile răutăţii, lăcomiei, invidiei, nedreptăţii, orgoliului şi profitului cu orice preţ.

Cu harul lui Dumnezeu, exilul se poate transforma în patrie, iar vieţuirea printre străini în prietenie cu Dumnezeu

Fuga în Egipt, fuga lui Iisus din propria ţară, într-o ţară străină este o prefigurare şi un simbol pentru toţi cei care au trebuit să se autoexileze ca să scape de la moarte. O mulţime de oameni întimpul istoriei au fost persecutaţi în propriul lor popor, găsind scăpare în alte ţări, la alte neamuri, uneori chiar la popoare de altă credinţă. Exilul Pruncului Iisus în Egipt are deci şi o conotaţie spirituală, în înţelesul că adesea găsim mai multă omenie şi bunăvoinţă la cei de departe decât la cei de aproape. Se întâmplă adesea ca un străin să ajute şi să salveze o viaţă periclitată de un altul considerat apropiat. Această fugă în Egipt are şi o semnificaţie duhovnicească roditoare, fiindcă Dumnezeu transformă adesea răutatea oamenilor din propria ţară într-un prilej de a cunoaşte alţi oameni şi alte locuri. În aceasta vedem cum necazul celui nevoit să-şi părăsească propria ţară se transformă într-o şansă şi binecuvântare pentru cel care-şi poate arăta ospitalitatea faţă de cei prigoniţi.

Contând pe ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât pe faptele noastre proprii sau cele ale rudelor, putem transforma înstrăinarea în prietenie, pentru că nu exilul în sine este valoarea, ci valoarea exilului stă în credinţa smerită şi iubirea celui exilat. Cel care nu-şi mai pune nădejdea nici în rude, nici în conducătorii propriei ţări, nici în averea sa, nici în puterea sa fizică, ci îşi pune nădejdea în primul rând în ajutorul lui Dumnezeu, acela simte că poate să-şi facă din străini prieteni, în timp ce prietenii de odinioară au devenit străini.

Noi ştim că orice încercare care vine în viaţa noastră pământească are un singur scop: acela de a ne ajuta să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre prin rugăciune şi să învăţăm să facem cunoscută şi altora bunătatea Lui, prin mărturisire şi fapte bune. Dacă nu înţelegem viaţa şi situaţiile ei în acest mod, momentele grele prin care trecem câteodată pot deveni copleşitoare, absurde şi lipsite de sens. Dacă, însă, învăţăm ca, atunci când suferim de o boală ori când trecem prin orice altă încercare, să „valorificăm” aceste situaţii neplăcute pentru a ne trezi duhovniceşte şi a intensifica credinţa, putem transforma exilul în patrie şi înstrăinarea în prietenie cu Dumnezeu şi cu oamenii pe care El îi trimite ca să ne ajute. Să nădăjduim întotdeauna în ajutorul lui Dumnezeu, Care niciodată nu ne uită şi poate chiar să ne trimită îngeri în ajutor, atunci când nu se mai găsesc în apropiere oameni cu suflet bun, să ne ajute.

Îngerii păzitori ajută pe copii şi pe oamenii credincioşi

Evanghelia acestei duminici ne mai arată că îngerii vin în ajutorul oamenilor şi că au, în special, grijă de copii. Dreptul Iosif intenţiona să o părăsească pe Fecioara Maria, după ce a aflat că este însărcinată, însă îngerul vine şi-i descoperă taina Pruncului Iisus. Dreptul Iosif înţelege că aceasta e o lucrare a lui Dumnezeu şi, astfel, el devine tată adoptiv pentru Pruncul Iisus. Ca atare, în Dreptul Iosif noi vedem spiritual pe toţi părinţii care au adoptat copii, care nu au avut ei înşişi copii sau, chiar dacă au avut, au mai ajutat, pe lângă copiii proprii, şi copii din familii sărace, copii orfani ori abandonaţi. A iubi copilul altuia ca şi cum ar fi propriul tău copil este dovada unei iubiri părinteşti jertfelnice şi sfinte.

Există o mulţime de oameni care împlinesc voia lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu îngerii atunci când săvârşesc binele, când ajută copiii orfani, ajută pe săraci, pe bătrâni, ajută pe cei străini ori pe cei fără adăpost. Totdeauna când omul săvârşeşte binele cu cuget curat şi cu iubire milostivă, părintească şi frăţească, el lucrează împreună cu îngerii, după cum Dreptul Iosif, când a arătat ocrotire şi grijă faţă de Pruncul Iisus şi faţă de mama Sa, Fecioara Maria, a lucrat împreună cu îngerul. Trebuie să fim conştienţi că, deşi locuim pe pământ, viaţa noastră nu se trăieşte în absenţa cerului, ci noi, oamenii, împreună cu îngerii, preamărim pe Dumnezeu, ne rugăm şi săvârşim faptele bune.

Să cinstim în mod deosebit pe părinţii cu mulţi copii!

Cu ocazia acestei duminici, felicităm şi preţuim pe toţi părinţii care au născut copii şi care îi cresc în credinţă, dar şi pe cei care înfiază copii, care arată iubire părintească copilaşilor pe care nu-i mai iubeşte nimeni.

În taina naşterii Pruncului Iisus şi a grijii părinteşti faţă de El, arătată de Maica Domnului şi de Dreptul Iosif, vedem o mare binecuvântare a familiei. Hristos Domnul, Pruncul Iisus, este Izvorul de binecuvântare a tuturor copiilor, este ocrotitorul tuturor copiilor şi este Cel ce se bucură de orice copil care se naşte, se botează şi este crescut în credinţă, pentru a deveni nu doar cetăţean al acestei lumi, ci şi cetăţean al împărăţiei cerurilor, să se poată bucura în împărăţia lui Dumnezeu de iubirea, fericirea, lumina şi slava Preasfintei Treimi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să avem parte de copii şi să ne bucurăm de prezenţa lor în familie, în Biserică, în şcoală, în societate. Să cinstim în mod deosebit pe părinţii care au mulţi copii, care îi cresc în credinţă, făcând roditoare învăţătura Evangheliei, bucurând pe Dumnezeu şi pe îngerii din ceruri, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române