Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Dumnezeu vine acolo unde este o inimă care plânge

Dumnezeu vine acolo unde este o inimă care plânge

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan - 23 Octombrie 2022

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Mântuitorul venise să vorbească lumii. Înainte de sacrificarea Sa pe cruce, El dorea să îi facă pe oameni să conștientizeze vocația lor, chemarea lor spre veșnicie. Învierile pe care le făcuse nu erau simple minuni, ci doreau să arate că dincolo de moarte stă veșnicia, iar chemarea omului este aceea de a fi etern. În fața lui Dumnezeu orice om este creația lui iubită, iar El nu împarte oamenii în buni și ne-buni, în sănătoși și bolnavi, în normali și demonici. Pe toți îi iubește la fel și pentru toți are aceea bucurie sau durere văzând că omul se apropie sau se îndepărtează de El.

Venise să caute oaia cea pierdută. Și nu o căuta acolo unde credeau fariseii că o va căuta: la mesele bogate, în discuții sterile teologice, făcând un fel de filosofie religioasă și promovându-și ideile proprii. Nu, Hristos venise pentru om, nu pentru poziția lui sau importanța lui. De fapt, așa face El de fiecare dată. Noi, din păcate, împărțim oamenii în buni și răi (după criteriile noastre subiective), în demni și nedemni să socializeze (ce termen sec) cu noi, în sănătoși și bolnavi, în im­portanți sau neimportanți. Dumnezeu nu vede haine, nu vede funcții, El vede doar suflete în dialog. În momentul în care vom reuși să vedem și noi chipuri dialogale, atunci poate vom reuși să ne apreciem unii pe alții și să creăm legături agapice.

Cetatea unde nimeni nu avea timp pentru Dumnezeu

Gadara și ținutul Gherghesenilor era locul unde nimeni nu mai avea timp de Dumnezeu, căci totul se cuantifica prin comerțul cu porci. Toți erau preocupați de acest comerț și fiecare avea în minte doar ideea de a face bani. Nu se știe dacă era (poate că era) vreo sinagogă, dar nimeni nu mai avea timp de ea. Nu aveau timp nici de suferința lor, a celor care așteptau un ajutor de la semeni. Boala era izolată, iar comerțul era prioritar. Omul suferind nu trebuia să îi încurce. Cei doi demonizați, bolnavii cei mai vizibili, fuseseră alungați și legați în lanțuri prin morminte, departe de oraș, căci le tulbura confortul lor economic. Mormintele erau săpate în stâncă și arătau ca mici peșteri, iar cei doi erau legați acolo. Aș putea spune că era dovada cea mai mare de nepăsare, ba chiar de ură între oameni. Cum să legi un om, fie el cu o boală mai dificilă, de un perete de mormânt? Ce suflet putea să aibă acea cetate care își lega cu lanțuri bolnavii în cimitire? Îmi pun întrebarea: Nu cumva cei din cetate erau mai demonizați decât bieții oameni legați în cimitir? Nu cumva erau mai mulți demoni acolo, în cetate, decât în cimitir? Demonii din bieții oameni au intrat oare toți în porci sau au mers și în cetate, căci era loc călduț și bun pentru ceea ce făceau ei? Unde erau mai mulți demoni: la cei doi legați prin cimitir sau în cetate? De ce Hristos nu a intrat în cetate? Pentru că nimeni nu Îi ceruse ajutorul.

Sunt multe întrebări și toate au un sens. Gadara era plină de demoni. Strigătul mut după ajutor venea către Hristos doar de la cei doi, din cimitir, care își doreau vindecarea. Dacă demonii din cimitir strigau și făceau gălăgie, demonii din cetate erau eleganți, vorbeau frumos și își vedeau de afaceri. Mi se pare o similitudine cu ceea ce avem astăzi în societate. Mai concret, există un demonism al patimii, de care îți este milă și te rogi pentru vindecarea celui cuprins de patimă, care își dorește vindecarea. Există însă un demonism elegant, la cravată și costum, care vorbește elevat, mai ales în mediul online sau în media. Pare stăpân pe sine și foarte controlat, dar are același mesaj ca și cetățenii din Gadara: Îl rugau să plece de la ei. Aceștia de astăzi nu Îl roagă să plece, dar creează acea atmosferă în care omul se iluzionează cu ideea că nu mai are nevoie de Dumnezeu, că poate face totul singur și că toate valorile se află în unica sa gândire, indiferent cum e numită aceea. Și, din păcate, ignoranța lumii contemporane concretizează această orientare: oamenii cred în această găselniță ideologică și se amăgesc cu ideea că pământul și doar el te poate face fericit.

Hristos vine în ajutorul omului care vrea să fie vindecat

Hristos ajunge în Gadara să întâlnească durerea umană. Oricât de urâtă ar fi ea, oricât de distrugătoare este, când omul Îl cheamă pe Dumnezeu, El vine. Atunci când toți se leapădă de tine în durerea ta, atunci când tuturor le ești o povară, când ei te îndepărtează ca să nu le afectezi modul lor de viață și confortul lor, să nu uiți că nu ești singur. În creștinism nu există singurătate. Creștinul nu ar trebui să fie depresiv și să sufere de solitudine, căci Dumnezeu este cu el. Chiar izolat pe un pat de spital, chiar rămas singur într-un azil, nu ești singur. Dumnezeu stă cu tine, la masa ta, în casa ta sau pe patul tău de suferință. El suferă cu tine, vorbește cu tine când nimeni nu îți mai adresează nici un cuvânt.

Mai este un lucru care trebuie sesizat aici, în această pericopă: Dumnezeu te caută chiar și atunci când tu nu Îl mai cauți, te aude chiar dacă nu te mai rogi, căci El îți aude sufletul și îl simte. Femeia care venise cu vasul de mir și plângea, spălând picioarele cu lacrimi, era acuzată de comesenii lui Hristos, care spun chiar că dacă El ar fi profet adevărat ar ști cine este acea femeie. Hristos însă îi ascultă spovedania în tăcerea lacrimilor ei și o iartă. Dumnezeu vede înlăuntru acolo unde noi vedem doar exteriorul. El vede interiorul și cunoaște taina sufletului. De aceea venise în Gadara, pentru că simțea, auzea și vedea durerea celor doi legați în lanțuri prin peșterile cimitirului. Vine doar pentru ei, nu și pentru cei din cetate, care nu au văzut în venirea Lui decât paguba: înecarea porcilor.

Dumnezeu vine și este acolo unde poate nu bănuim. Sau ar trebui să bănuim: în inima simplă care se roagă printre lacrimi. Poate că nu Îl găsim în ceremoniile pline de pompă și este mai prezent în Liturghia lacrimilor, a celor care suspină în rugăciune și se roagă suspinând. Dumnezeu este în potir, nu știu dacă și în noi, cei de pe lângă potir. Poate numai dacă inima noastră Îl cere și Îl caută. De aceea, Liturghia este o chemare a lui Hristos. Suntem niște nenorociți din cimitirele vieții noastre, care strigăm mut să vină și la „Gadara” noastră, căci nu mai putem. Și Dumnezeu vine cu potirul Său, cu harul Său, cu iertarea Sa și cu îmbrățișarea Sa. Avem nevoie de conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în propriile noastre înlănțuiri, în „Gadara” noastră plină de durere, unde nimeni nu ne mai observă, nimeni nu mai vine să ne întrebe dacă mai putem duce suferințele vieții?

Lumea mileniului al treilea nu este deloc ușoară. A devenit o lume a oamenilor marcați de afacerile lor, de „porcii” lor, de starea lor de confort material, de indi­ferență față de celălalt și mai ales față de Dumnezeu. Dumnezeu nu este interesant pentru ei, pentru că nu aduce profit material. Oamenii nu simt și nu văd că alături de ei suferă în dureri, în alte „gadare”, în alte cimitire, cei care și ei au pierdut sensul vieții, doar că nu L-au pierdut pe Dumnezeu. Acești oameni sunt mai aproape de Hristos decât cei din cetate. Hristos vine pentru orice suflet care știe să strige, să Îl cheme și să se roage. Dumnezeu vine acolo unde există o inimă care plânge, chiar dacă este legată în lanțurile păcatului. Dumnezeu ne mân­tuiește nu pentru că suntem sfinți, ci pentru că nu rămânem în păcat. Sfințenia este darul pe care El ni-l dă la finalul luptei noastre cu păcatul. Mântuirea noastră stă în faptul că nu ne-am lăsat, că pe sinusoida vieții nu am stat în păcat, ci ne-am ridicat din înlăn­țuirea noastră și L-am strigat să vină. Omul mântuit este omul care nu a pierdut speranța, care a așteptat toată viața în cimitirul durerilor, legat de patimi, dar privirea lui a fost dincolo de Marea Galileii, în așteptarea lui Hristos, ca să vină cu corabia și la noi. Și va veni cu siguranță.