Evanghelia de Duminică ajută pe cel bolnav

Duminica a VI-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Matei 9, 1-8

"În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere."

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii evidenţiază în mod deosebit puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de-a ierta păcatele şi de-a vindeca pe cei bolnavi. El vindecă pe un om paralizat, numit slăbănog în limbajul Evangheliei, însă, înainte de a-l vindeca, îi spune: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale" (Matei 9, 2). Domnul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul de păcate, zicând: "Iertate sunt păcatele tale!", iar după aceea, puţin mai târziu, îi spune bolnavului paralizat: "Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta" (Matei 9, 6). Iudeii se obişnuiseră deja cu minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Care "vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor" (cf. Matei 9, 35). Însă unii dintre cărturarii iudeilor erau foarte contrariaţi în cugetul lor când au auzit că omul Iisus din Nazaret spune celui bolnav: "Iertate sunt păcatele tale", deoarece în credinţa iudaică numai Dumnezeu poate ierta păcatele oamenilor. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscând gândurile lor, le-a zis: "Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?" (Matei 9, 5). Şi apoi adaugă: "Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele" (Matei 9, 6). Iisus Se numeşte pe Sine Fiul Omului, dar puterea de a ierta păcatele Îl arată că este Dumnezeu. Deci, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor, a coborât pe pământ ca pe oamenii muritori să-i înalţe la cer, la viaţa veşnică. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte pline de semnificaţie duhovnicească: "Mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere" (Matei 9, 8). Adică a dat oamenilor puterea de-a vindeca, unită cu puterea de-a ierta păcatele.

De fapt, puterea însăşi de a ierta păcatele este o putere de vindecare şi de mântuire. Iisus Hristos Domnul a dăruit Ucenicilor Săi întâi puterea de-a vindeca orice boală şi orice neputinţă: "Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă" (Matei 10, 1). Iar mai târziu le-a dăruit puterea de-a ierta păcatele care îmbolnăvesc sufletul omului, zicând: "Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18); "Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 23). Deci, puterea dumnezeiască de a ierta păcatele a fost dăruită de Hristos Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei, Bisericii Sale. Astfel, în Biserică primim iertarea păcatelor, prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei, iar vindecarea de boli se dăruieşte mai ales prin Sfânta Taină a Maslului sau a Ungerii bolnavilor.

Boala trupului cheamă pe om să caute vindecarea sufletului

Sfânta Evanghelie ne mai arată însă şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos cunoştea nu numai boala omului paralizat, ci şi pocăinţa tainică a acestuia pentru păcatele sale. Oamenii păcătuiesc foarte des, dar nu se pocăiesc de păcate foarte des, sau nu se pocăiesc de bunăvoie, din iniţiativă proprie. Însă Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă şi vindecătoare de suflete, îngăduie ca, pentru o vreme, oamenii să fie lipsiţi de libertate, de sănătate, de bunuri materiale, de onoruri sociale, de prezenţa celor dragi sau de alte bucurii obişnuite. De aceea, uneori trecem prin necazuri, prin boli, prin încercări, care tainic ne îndeamnă sau ne cheamă să ne pocăim şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune, întrucât El este izvorul vieţii, al vindecării de boli, al eliberării de necazuri şi al mântuirii de păcate şi de moarte. Cuvântul "mântuire", în limba greacă (soteria) şi în limba latină (salus), înseamnă însănătoşire, eliberare sau salvare dintr-o situaţie grea. Deci, Iisus Hristos este Mântuitorul în înţelesul de Salvator sau Izbăvitor al oamenilor din starea de păcat, de boală şi de moarte, prin unirea lor cu Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic. De aceea, în Sfânta şi Marea Vineri cântăm după slujba numită Prohodul Domnului, la procesiunea cu Sfântul Epitaf: "Mergi la cer şi te aşează, lângă Tatăl Creator, Tu ce laşi în lume pace, Iisuse Salvator!"

Iisus, Duhovnicul şi Doctorul desăvârşit

Iisus nu i-ar fi spus bolnavului paralizat: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale" dacă nu ar fi cunoscut că suferinţa cauzată de boală a trezit în acest bolnav pocăinţa, iar pocăinţa i-a întărit credinţa lui că numai Iisus îl poate vindeca. Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică numai când omul respectiv are credinţă în puterea Lui dumnezeiască vindecătoare. Aşadar, Domnul Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit, cunoscător nu numai al bolii trupului, ci şi al bolii sufletului, nu numai al păcatelor omului, ci şi al pocăinţei lui, iartă pe cel ce vine la El cu credinţă şi-l consideră fiu duhovnicesc, arătându-i astfel iubirea părintească milostivă a lui Dumnezeu. Totuşi, Iisus nu spune nimănui care sunt păcatele slăbănogului, pe care El le iartă, ci păstrează în taină natura păcatelor săvârşite de cel iertat. Iisus nu spune ce fel de păcate a săvârşit omul paralizat, ci îi spune doar atât: "Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale". Hristos Duhovnicul şi Doctorul nu divulgă păcatele săvârşite de omul bolnav, pentru că El nu umileşte pe cel ce se smereşte şi se pocăieşte. El păstrează taina păcatelor celui suferind, pentru că acesta a venit la El în stare de smerenie, pocăinţă şi speranţă de vindecare. Hristos Domnul nu diminuează demnitatea persoanei umane întristate de suferinţa bolii şi de lacrimile pocăinţei, ci o salvează şi o înalţă după ce aceasta a fost rănită de răutatea păcatului şi de durerea umilitoare a bolii.

În cazul bolnavului din Capernaum, boala sa trupească văzută, adică paralizia, era semnul unei boli sufleteşti nevăzute, şi anume o robie a păcatului, o "legătură nedezlegată" a sufletului. Însă, prin pocăinţa sa tainică, ştiută numai de Hristos-Dumnezeu şi de el însuşi, omul paralizat dorea mult să poată schimba starea sa de boală în stare de sănătate, venind cu speranţă la Iisus Mântuitorul sau Salvatorul, Duhovnicul şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, după ce mai întâi ia păcatele slăbănogului, îi spune acestuia: "Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!" Înţelesul adânc al acestor cuvinte simple ale lui Iisus ar fi următorul: după ce mai întâi te-am vindecat sufleteşte, acum te vindec şi trupeşte. Dumnezeu-Omul ţi-a iertat păcatele, vindecându-ţi astfel sufletul, şi te-a înălţat la demnitatea de fiu duhovnicesc al Său, după har, iar apoi ţi-a vindecat şi trupul, dăruindu-ţi libertatea de mişcare şi starea de comuniune cu cei apropiaţi sau cu cei ai casei tale.

Din Evanghelia de azi vedem că Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte dacă folosim încercările, necazurile sau bolile ca pe un prilej de pocăinţă şi apropiere de Dumnezeu ori, dimpotrivă, acestea devin pentru noi prilej de cârtire şi răzvrătire faţă de Dumnezeu. Bolnavul paralizat din Capernaum s-a smerit prin suferinţă, s-a pocăit de păcate şi a devenit un om atât de credincios, întrucât nu mai conta pe nimeni şi nimic, decât pe mila lui Dumnezeu. Probabil că încercase el, la mulţi doctori, să se vindece de boala trupului, dar nu a reuşit, deoarece avea nevoie mai întâi de vindecarea sufletului. De aceea, în grea suferinţă unită cu multă speranţă, bolnavul aştepta ca Dumnezeu să-l vindece, iar Iisus Duhovnicul şi Doctorul îl aştepta tainic să vină la El. Milostiv şi discret, Iisus Mântuitorul iartă, vindecă şi ridică pe păcătosul bolnav şi schimbă viaţa lui, dăruindu-i sănătate şi bucurie, trezind în oamenii din jur minunare şi slăvire adusă lui Dumnezeu prezent şi lucrător în Iisus (cf. Matei 9, 8).

Credinţa celor ce ajută pe cel bolnav contribuie la vindecarea lui

Evanghelia de azi mai evidenţiază încă un sens duhovnicesc, foarte folositor pentru viaţa credincioşilor din Biserică, şi anume: credinţa puternică a celor care ajută pe cel bolnav. Evanghelia spune că Iisus, "văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale" (Matei 9, 2). Evanghelia nu spune: "Iisus văzând credinţa lui", ci "văzând credinţa lor". Desigur, avea şi bolnavul credinţă, de aceea Iisus l-a numit "fiu", dar Evanghelia ne arată că Iisus a văzut mai întâi credinţa puternică a celor care l-au adus pe cel bolnav la El, şi din acest motiv i-a zis celui bolnav: "Îndrăzneşte, fiule. Iertate sunt păcatele tale", iar puţin mai târziu i-a zis: "Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta". Aşadar, înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos preţuieşte mult credinţa celor care ajută pe cel bolnav, fiind credinţă unită cu iubire milostivă şi cu multă smerenie. Prin urmare, învăţăm că Dumnezeu preţuieşte mult credinţa celor din familia bolnavului, credinţa prietenilor lui, credinţa celor care îl ajută pe cel neputincios, credinţa tuturor celor milostivi şi solidari cu cei aflaţi în suferinţă. La credinţa milostivă şi smerită a acestora răspunde Dumnezeu cu iubirea Sa milostivă şi vindecătoare, dătătoare de iertare şi sănătate, de viaţă şi bucurie.

Într-un înţeles duhovnicesc, cei ce au ajutat pe cel bolnav să vină la Iisus reprezintă Biserica, adică pe toţi slujitorii şi credincioşii Bisericii care ajută pe cei bolnavi. Văzând credinţa Bisericii Sale, Hristos-Dumnezeu dăruieşte vindecare sau alinare multor bolnavi care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi sau nu mai pot veni singuri la biserică, ci sunt aduşi de alţii, sau zac în pat acasă ori în spital. De aceea, la slujbele Bisericii sunt pomeniţi zilnic cei bolnavi, iar în aproape toate spitalele din România se află capele sau paraclise, pentru ca să se roage aici preotul de caritate împreună cu cei bolnavi, şi cu cei care vin să îi viziteze pe cei bolnavi. Evanghelia de azi şi rugăciunea Bisericii pentru cei bolnavi, inspirată de această Evanghelie, ne arată că avem nevoie nu doar de credinţa şi rugăciunea noastră proprie, ci şi de credinţa şi rugăciunea altora pentru noi. De aceea, trebuie să ne facem cât mai mulţi prieteni rugători pentru noi şi să dăm pomelnice la biserici şi mănăstiri pentru ca preoţii care slujesc aici să se roage pentru sănătatea şi mântuirea noastră. De asemenea, trebuie să-i învăţăm pe copii şi pe tineri să se roage pentru sănătatea şi mântuirea părinţilor, fraţilor, profesorilor şi colegilor lor, pentru bolnavi şi săraci, pentru orfani şi bătrâni, pentru toţi oamenii neajutoraţi. Numai când învăţăm să ne rugăm şi să lucrăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru sănătatea şi mântuirea altora, putem spune că avem o cultură sănătoasă a sufletului creştin.

Să fim solidari cu cei aflaţi în suferinţă

Când vedem că un om bolnav suferă mult, trebuie să ne gândim că şi noi am putea fi cândva într-o situaţie asemănătoare. Prin urmare, trebuie să arătăm iubire creştină celor suferinzi, să-i ajutăm, nu să-i judecăm. În faţa suferinţei altora, să ne întărim în credinţă şi să sporim în iubire milostivă, rugându-ne cu smerenie şi speranţă pentru vindecarea lor. De fapt, din iubire milostivă izvorâtă din credinţă fierbinte s-au înfiinţat primele instituţii de caritate sau filantropie creştină. Astfel, Biserica a înfiinţat primele bolniţe mai ales în mănăstiri, primele spitale şi primele farmacii, a construit primele case de ajutorare a orfanilor, bătrânilor, bolnavilor, săracilor şi pelerinilor. Toate acestea sunt rodiri ale Evangheliei iubirii lui Hristos pentru oameni în lucrarea socială a Bisericii şi apoi a popoarelor sau statelor creştine. În acest sens, asistenţa socială a statelor europene, chiar şi a celor secularizate, este de origine creştină.

Dumnezeu Cel multmilostiv îngăduie uneori încercări, între care şi bolile, ca noi să fim mai milostivi, mai ajutători, mai solidari şi mai sensibili la suferinţele altora. Când dăm o mână de ajutor celor bolnavi, săraci şi singuri, devenim şi noi milostivi şi iubitori de oameni ca Hristos Domnul. Când lucrează în noi Duhul lui Hristos, devenim mâinile iubirii lui Hristos, Care, prin noi şi prin alţi oameni, îi ajută pe cei suferinzi şi pe cei neajutoraţi. Astfel lucrând, noi trăim adevărul că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care prin lucrarea ei filantropică arată în lume iubirea milostivă a lui Hristos pentru oameni.

În această Duminică, a vindecării slăbănogului din Capernaum, ne gândim şi la mulţimea medicilor competenţi şi conştiincioşi, milostivi şi generoşi faţă de pacienţii lor, la mulţimea asistenţilor şi asistentelor medicale, la întreg personalul care în spitale şi în centre de tratament ajută pe cei bolnavi, unind ştiinţa medicală cu bunătatea lor sufletească, pentru a alina suferinţa şi a cultiva speranţa şi bucuria celor bolnavi.

Tuturor acestora să le arătăm multă preţuire şi să rugăm pe Dumnezeu să-i binecuvânteze, dimpreună cu toţi preoţii duhovnici care aduc pe cei bolnavi la Hristos, pentru vindecare sufletească şi trupească, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Bisericii. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Text revizuit de autor în anul 2011