Grija iubitoare a lui Dumnezeu

Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Omul trăieşte în cre­­aţia lui Dum­nezeu, în lumea con­cretă, caracte­ris­tic acesteia fiindu-i materi­a­li­­tatea, corporalitatea, vizi­bi­lul. Aşezată în trup, firea omenească este obligată să ţină sea­ma de această materialita­te, care de multe ori intră în con­tradicţie cu sufletul. Mai mult, atitudini diferite, contra­zi­ceri şi divergenţe se insta­lea­ză chiar între suflet şi trup.

Omul are nevoie de lucrurile ma­teriale, iar viaţa pă­mân­teas­­că solicită şi o grijă fi­reas­că faţă de trup. Aşa înţelegem ro­s­tul hranei, al îm­bră­că­min­tei, al locuinţei, care îi sunt in­dis­­pensabile omului. Dar acestea devin, adeseori, altceva de­cât necesităţi. Grijile ne în­tu­ne­că vederea, accentul aşezat pe cele materiale ne fură min­tea, iar sufletul se simte tot mai încorsetat de materia care ar fi trebuit să îi fie de ajutor; iar această situaţie ne obligă să fa­cem câteodată ierarhizări gre­şite. De aceea realizăm, ade­se­o­ri destul de târziu, că de la ne­cesitatea bunurilor materia­le - o stare firească - am ajuns la suficienţa acestora, pentru ca de aici să nu ne mai împli­neas­­că decât surplusul lor. Ori nici acesta.

Evanghelia ne prezintă cu re­alism această stare de fapt, pe­ricopa care se citeşte astăzi fi­ind - în ultimă instanţă - nu un îndemn la lene şi la inacti­vism, ci o pildă a cumpătării şi e­chilibrului, dar mai ales o soli­ci­tare la ierarhizarea corectă a va­lorilor vieţii. Mântuitorul ne în­deamnă să lăsăm deoparte gri­ja excesivă pentru bunurile de care avem nevoie pentru a vie­ţui pe pământ şi să nu ne în­gri­jorăm pentru felul în care le vom dobândi, având încredere că le vom primi în mod firesc; dar El vrea şi să le folosim la fel de firesc.

„Unde este comoara ta...” - căutarea care nu împlineşte

Omul se lasă prins de vârtejul căutării şi câştigării bu­nu­ri­lor de care, e adevărat, are ne­vo­ie pentru desfăşurarea vieţii în condiţii decente. Căutarea a­ces­tor bunuri poate să devină a­tât de presantă încât atenţia să fie îndreptată prioritar ori poa­te chiar numai spre îm­pli­ni­rea acestui deziderat. Iar în­tr-o a­semenea situaţie nevoia pe ca­re o aveam şi de la care am plecat poate să subjuge ritmul, fru­museţea, ca şi valorile vieţii. Că­utarea bunurilor duce - a­proa­pe fără excepţie, mai de­vre­­me sau mai târziu - la pri­mi­­rea lor din partea lui Dum­nezeu. Dar omul, în ciuda fap­tu­­lui că a primit ceea ce că­u­ta­se, se dezlipeşte greu de scopul că­utării iniţiale. Căutarea se îm­plineşte, necesitatea se tran­s­for­mă în surplus, dar - între timp şi pe nesimţite - materiali­ta­tea subjugă sufletul. Adesea, o­mul uită să se despartă de că­u­tarea care la început îi era chiar necesară pentru a trăi el şi cei dragi ai lui. Astfel, chiar res­ponsabilitatea de a câştiga bu­nurile absolut necesare este subsumată lui „a avea tot mai mult”.

Unde ne oprim din „a avea”? Când ne punem întrebarea: „Oa­re nu ne ajung cele pe care le avem”? De ce trecem atât de greu de la „a avea” la „a fi”? De o­bicei nu ne punem astfel de în­tre­bări, deci, nici nu ne răspundem! Înţelept şi iubitor, tot Dum­nezeu este Cel care ne a­ten­ţionează pe mulţi dintre noi prin­tr-o pedagogie specială. Ea se regăseşte de obicei în obtu­ra­­rea privirii şi interesului pe ca­re le avem faţă de cele ma­te­ri­a­le. Iar o asemenea pedagogie ne obligă să ne ridicăm pri­vi­rea de la pământ la cer, între­bân­­du-ne: „De ce?” Pentru om, mult prea obişnuit să privească mai ales pe orizontală, întâlni­rea cu limita generată de boa­lă, de suferinţă, de probleme pro­fesionale, chiar şi de insuc­ce­­sul constant reprezintă un zid incomod. Dar acest zid îl o­bli­gă să îşi îndrepte privirea în sus. Psalmistul avea dreptate să afirme: „Sufletul meu l-a în­tors, povăţuitu-m-a pe căile drep­tăţii” (Psalmi 22, 3) şi: „Cu­ge­tat-am la căile Tale şi am în­tors picioarele mele...” (Psalmi 118, 59).

Fără întoarcerea din drumul grijilor lumeşti, semn al in­ter­­venţiei lui Dumnezeu, omul şi-ar continua nepăsător inte­re­sul faţă de cele materiale, în de­trimentul celor duhovniceşti. Căci Domnul ne atrage atenţia cu privire la grijile faţă de cele mă­runte, pentru că El ştie că da­că ne arătăm interesaţi de a­ces­tea - de care chiar avem ne­voie în viaţa pământească - vom fi corupţi şi de interesul fa­ţă de bunurile materiale în între­g­ul lor. De aceea, ade­vă­ra­ta ţin­tă a recomandării Dom­nului nu este doar grija şi îngrijora­rea numai de lucrurile de care a­vem nevoie cu adevărat, ci de toa­te bunurile materiale. Ar­gu­men­tul e simplu: unde se află co­moara, acolo ne e şi inima (Ma­tei 6, 21; Luca 12, 34).

E nevoie să recunoaştem că, a­tunci când ne stăpânesc grijile pen­tru cele materiale, ni se schimbă şi atitudinile faţă de viaţă.

Mai întâi, alocăm mai mult timp preocupărilor legate de ma­terie, de viaţa biologică, de lu­me, dacă nu cumva, încetul cu încetul, ajungem să avem timp doar pentru acestea, în de­trimentul celor spirituale. Ur­mând unei simple, dar nece­sa­­re ierarhizări valorice, darului vieţii îi urmează imediat tim­pul, tocmai pentru că viaţa pă­mântească este aşezată în timp şi limitată de acesta. Nu­mai într-un timp determinat şi deci limitat putem să ne preo­cu­păm de înfrumuseţarea su­fle­­tului prin îndreptarea acestuia către Dumnezeu. De ace­ea, Sfântul Apostol Pavel ne în­deam­nă să preţuim timpul pe ca­re îl mai avem (Coloseni 4, 5), să-l răscumpărăm (Efeseni 5, 16), pentru ca, „până când a­vem vreme, să facem binele că­tre toţi” (Galateni 6, 10).

Apoi, prin îngrijorarea le­ga­tă de mâncare, de băutură şi de ce­le trupeşti, atenţia ne este a­tra­să spre acestea. Atenţia se în­dreaptă întotdeauna spre un scop, iar determinările vieţii îi ur­mează, în acest mod luân­du-se cele mai importante decizii. Când în preocupările noastre pă­mântul ia locul Ce­ru­lui şi tru­pul îl ia pe al sufletului, dar şi în situaţiile în care încă ne lup­tăm între a alege pe una sau pe cealaltă - conside­rând că duplicitatea de acest tip este pe deplin posibilă -, avem a­ten­ţia împărţită între două rea­li­tăţi care se exclud. E o minciu­nă să credem că le vom putea îm­păca vreodată: „Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duş­mă­nie faţă de Dum­nezeu? Cine deci va voi să fie pri­eten cu lu­mea se face vrăj­maş lui Dum­nezeu” (Iacob 4, 4). Nu este aici alt­ceva decât concurenţa dintre trup şi suflet, dintre materie şi spi­rit. Atenţia sporită faţă de u­na dintre realităţi o va face pre­ponderent prezentă în cea­laltă: fie spiritualizăm trupul, fie „materializăm” şi îngreu­năm sufletul.

O a treia realitate care pri­veş­te atitudinea determinată de îngrijorarea faţă de bunurile lu­meşti se referă la încrederea e­xagerată pe care omul o are în si­ne prin preocupările faţă de ce­l­e materiale. Există o anumi­tă împlinire pe care o primim o­da­tă ce ne deschidem interesul fa­ţă de orizontul lumii. Dar a­cest tip de împlinire e redus şi fals. Setea de infinit a omului se descoperă tocmai în cău­ta­rea nelimitatului. Însă materia, influenţată de căderea şi de pă­catul omului, oferă iluzia in­fi­­­nitului. Omul care căutând in­­finitul se mulţumeşte cu îm­pli­nirea lumii îşi pune în­cre­de­rea în sine însuşi şi în desco­pe­ri­rile pe care el, mai ales el, le fa­ce, uitând şi lăsând deo­par­te în­crederea în Dum­nezeu. Ast­fel, pentru omul care se încrede prea mult în sine însuşi, în pu­te­­rile pe care le are în a rezolva si­tuaţiile generate de grijă, in­fi­­nitul este omul însuşi; nimic nu e mai dezastruos pentru via­­ţa duhov­nicească!

În varianta din Evanghelia du­pă Sfântul Luca, atenţio­na­rea Mântuitorului cu privire la gri­jile lumeşti este aşezată în con­tinuarea pildei despre boga­tul căruia i-a rodit ţarina. Grija ex­cesivă a acestuia pentru bo­gă­ţiile sale şi, apoi, aparenta li­niş­tire: „Suflete, ai multe bu­nă­tăţi... odihneşte-te...” (Luca 12, 19) Îl determină pe Hristos să-i a­tenţioneze pe ucenici cu pri­vi­re la pericolul iminent al îngri­jo­­rării pentru cele materiale. Din acest context reiese şi mai clar minciuna: omul aflat într-o fu­gă continuă după bunurile lu­meşti excesive nu îşi va găsi li­­niştea niciodată. Sau, ca în ca­zul bogatului, când îşi va gă­si aşa-zisa şi aşa-crezuta „pa­ce”, va fi prea târziu!

„Căutaţi mai întâi...” - nevoia de ierarhizare a valorilor

Motivul fundamental pentru ca­re Domnul ne cere să fim a­tenţi la îngrijorarea care ne poa­te cuprinde cu privire la ce­le lumeşti este acela că atenţia noas­tră îndreptată spre acestea, justificată până la un punct, intră - mai devreme sau mai târziu - în concurenţă cu a­ten­ţia mult mai importantă pe care ar trebui să I-o acordăm lui Dumnezeu. Oricât am în­cer­ca să fie altfel, nu putem sluji la doi domni, aşa cum ni se a­ra­tă tocmai în pasajul evanghelic de astăzi (Matei 6, 24).

Dumnezeu şi Mamona/idolii sunt, într-adevăr, într-o concu­ren­­ţă continuă, dar omul îi aşa­ză de multe ori într-o alăturare pe care o crede posibilă ori chiar necesară, încercând ca el, o­mul, să-i aparţină şi cerului, şi lu­mii. Dacă adevărul că nu-i pu­tem slu­ji decât doar unuia din­tre dum­nezei se aplică la ni­­ve­lul credinţei, la fel se în­tâm­plă şi la ni­vel practic: dacă pre­o­­cupările noas­t­re sunt sporit de­dicate bu­nu­rilor de care a­vem nevoie în via­ţa de zi cu zi, din aceeaşi curge­re cotidiană a vie­ţii va lipsi in­teresul profund fa­ţă de cele spirituale. De aici re­zultă şi ris­cul înşelării proprii, ca şi al dedublării, stare în ca­re mulţi dintre noi ne aflăm: de câte ori nu Îl în­şelăm pe Dum­nezeu afirmând că suntem cu El, de câte ori nu slu­jim ido­li­­lor de tot felul spu­nân­du-ne că aceasta face parte din firescul vieţii?

Pentru a ne încredinţa despre acest adevăr, Domnul fo­lo­seş­te două comparaţii. Cu re­fe­ri­re la hrană, ne vorbeşte şi ne în­­treabă despre păsări: „Priviţi la păsările cerului, că nu sea­mă­nă, nici nu seceră, nici nu a­du­­nă în hambare şi Tatăl vos­tru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26). Cât priveşte îmbrăcămintea, ne trimite la crinii câmpului: „Lu­aţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi... nici Solomon, în toa­tă mărirea lui, nu s-a îm­bră­cat ca unul dintre aceştia!” (Ma­tei 6, 28). Frumuseţile pe ca­re le întâlnim în creaţie şi de ca­re ne minunăm primesc va­loa­­re prin aceea că au fost fă­cu­te pentru om, care este mai im­por­tant decât ele. Şi dacă Dum­nezeu are grijă de cele „neim­por­­tante” cum sunt păsările şi flo­rile, cum nu va avea grijă de om? A gândi altfel ţine de o men­talitate păgână, ne mai spu­ne Domnul (Matei 6, 32). Ast­fel, se con­turează prima din­tre ierar­hi­ză­ri: „Oare nu este su­fletul mai mult decât hrana şi trupul decât hai­na?” (Matei 6, 25).

Cât de important poate fi o­mul pentru Dumnezeu, ca să Îşi amintească de el (Psalmi 8, 4)? Care este valoarea pe care o pur­tăm fiecare dintre noi îna­in­tea Creatorului, astfel încât El să se jertfească în locul nostru (Ioan 3, 16)? Prin compa­ra­ţie cu iubirea Lui pentru noi, în­trebările acestea rămân - şi ele - fără un răspuns raţional. Dar, într-o asemenea situaţie, nu mai putem justifica în­tu­ne­ca­rea noastră şi lipsa de rea­lism cu privire la ierarhizarea va­lorilor lumii în care trăim. Fi­­reşte că suntem mai importanţi decât păsările şi crinii şi, drept consecinţă, e firesc ca Dom­nul să se îngrijească de noi mai mult decât de ele (fără ca prin aceasta să fim îndem­naţi la lene, complacere, lamen­ta­re ori indolenţă). Drept ur­ma­­re, la fel de firesc este ca, la ni­velul nostru, să acordăm mai ma­re importanţă sufletului de­cât trupului şi lui Dumnezeu de­cât lucrurilor trecătoare. De un­de reiese şi cea de-a doua ie­rar­­hizare concluzivă a Evan­ghe­liei: „Căutaţi mai întâi Îm­pă­­răţia lui Dumnezeu şi drep­ta­­tea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

„Ştie Tatăl vostru...” - încrederea în pronia lui Dumnezeu

„Facă-se voia Ta” este una din­­tre primele cereri ale rugă­ciu­­nii „Tatăl nostru...”, iar ea sur­­prinde recunoaşterea limi­te­lor şi chiar a neputinţei o­me­neşti înaintea atotputerniciei di­vine. În ciuda acestei ru­gă­minţi, omul - mai ales omul de as­tăzi - pare să afirme altceva: că este mai im­portantă dorinţa lui: ome­neas­că, limitată şi fira­vă, iar aces­tei atitudini îi ur­mea­ză şi pre­ocuparea şi grija pen­tru îm­pli­nirea acestei vo­in­ţe. De aici, rezultă „în­grijo­ră­ri­le majore” ale omului din lu­mea contempora­nă, precum: cu ce ne vom hrăni? - chiar dacă o fa­milie aruncă zeci de kilogra­me de mâncare anual; cu ce ne vom îmbrăca? - deşi surplusul de haine se arde; cum ne vom creş­te numărul „prea mare” de co­pii? - în ciuda faptului că a­lă­turi trăiesc familii care şi i-ar dori. Preferăm să preluăm şi să pur­tăm griji care în cele din ur­mă ne domină, ne stăpânesc şi ne subjugă; ne arogăm drepturi asupra lumii, deşi ea nu es­te în stăpânirea noastră; vrem „să o salvăm”, dar uităm că pri­ma datorie pe care o avem es­te să ne salvăm pe noi îngri­jin­­du-ne de mântuirea proprie. Toc­mai din acest motiv Dom­nul îi numeşte „puţin credincioşi” (Matei 6, 30) pe cei care gân­desc şi acţionează astfel.

Din cauza pericolului su­pra­e­va­luării puterii şi răspunderi­lor noas­tre, suntem îndemnaţi să nu ne îngrijorăm: „Lăsaţi-I Lui Dum­nezeu toată grija voas­tră, căci El are grijă de voi” (1 Pe­tru 5, 7), ci să ne punem în­cre­derea în Creatorul şi Pro­ni­a­to­rul lumii şi al nostru, recu­nos­cându-ne - sme­rit - limitele. În locul unei griji neputincioa­se, Sfântul Pa­vel ne propune să-i facem cunoscute Lui ce­re­ri­le noastre „prin în­chinăciune şi prin rugă cu mul­ţumire” (Fi­li­­peni 4, 6). Căci da­că grija ex­ce­­sivă naşte starea de nesiguranţă, incertitudine şi chiar pe a­ceea de teamă, încre­de­rea în Dum­nezeu, „părăsirea” noas­tră, lăsarea voii noastre în voia Lui aduc - paradoxal - o mai ma­re siguranţă nu doar cu pri­vi­re la situaţiile în care suntem, ci şi în noi înşine.

Aşadar, ne vom îngriji cu mă­sură de cele care se află în pu­terea noastră, iar grijile ma­jo­­re I le vom lăsa lui Dum­nezeu, Care - spre deosebire de noi - le ştie cu adevărat pe cele de care avem nevoie (Matei 6, 32). Iar astfel, încredinţându-I-ne Lui şi având încredere în El, nu vom fi nici singuri, nici pă­ră­siţi. Căci dacă un copil se sim­te protejat în braţele ta­tă­lui, creştinul ar trebui să accep­te că este minunat ca - asu­mân­du-şi răspunderea pentru ce­ea ce face - să se lase în grija iu­bitoare a Părintelui Ceresc.