Griji de familie

Evanghelia duminicii a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33

22. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

23. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

24. Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

25. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

26. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

27. Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

28. Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

29. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

30. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

31. Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

32. Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

33. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Acest fragment evanghelic poate părea perimat pentru cei nefamiliarizaţi cu textul Sf. Scripturi. Prin cuvintele de mai sus, Hristos nu îndeamnă deloc la o totală nepăsare faţă de greutăţile şi problemele vieţii, ci cere doar o evaluare a priorităţilor acesteia. În termeni teologici, textul Evangheliei se mai poate numi învăţătura despre pronie sau providenţa divină.

Voia lui Dumnezeu, sesizată în lucruri mărunte

Poate, mai mult ca oricând, în zilele noastre providenţa divină adică purtarea de grijă a Creatorului faţă de creaţie este contestată, dacă nu chiar tăgăduită total. Motivul contestării îl constituie, printre altele, marile nedreptăţi ce se pot observa astăzi în lume , dar care, de altfel, s-au făcut remarcate pe tot parcursul istoriei. În stresul alergăturii cotidiene, în vederea câştigării celor absolut necesare vieţii, suntem atenţionaţi de Hristos să nu pierdem din vedere că Cineva veghează totuşi deasupra noastră. Suntem, aşadar, anunţaţi că Dumnezeu poartă încă grijă de noi toţi, în toate împrejurările vieţii, de la naştere şi până la moarte, şi ni se cere să avem credinţă că tot ce ni se întâmplă în viaţă, bun sau mai puţin bun, nu este cu totul întâmplător.

Se pot întâlni adesea în viaţă destui oameni care şi-au câştigat şi consolidat credinţa, mai mult datorită necazurilor şi încercărilor vieţii, decât din avantajele ori binecuvântările acesteia. Nu de puţine ori, Dumnezeu Îşi descoperă pronia Sa, evident, pentru cel care are ochi să o vadă, chiar prin lucrurile mici, aparent insignifiante, dar cu urmări majore pentru întreaga viaţă. Prin cuvântul Său, Hristos nu ne învaţă că nu se cuvine să mai avem grija procurării celor necesare vieţii personale sau cele ale membrilor familiei de care suntem responsabili şi nici nu opreşte pe cineva de la a mai lucra, ci opreşte doar de la grija şi goana exagerată după câştiguri superflue, care ne duc în ispita uitării totale de Dumnezeu şi de suflet. După cum observă un comentator al textului, Domnul nu opreşte pe nimeni de la a mânca, ci de la a întreba „ce vom mânca”, fiindcă aşa se întreabă doar cei bogaţi de cu seară: „Ce vom mânca mâine?” subliniind că Iisus vrea, de fapt, să-l oprească pe om de la desfătarea excesivă şi neînfrânare.

Frica pierderii confortului

Hristos nu a venit cu mandatul de a contesta civilizaţia şi cultura lumii, ci doar a avertizat care pot fi primejdiile despărţirii de Dumnezeu. Dezavantajele grijilor exagerate pentru viitor pot duce la negarea dragostei, a înţelepciunii şi a puterii lui Dumnezeu, iar urmările se pot vedea chiar aici şi acum, în jurul nostru. Grijile omului zilelor noastre nu mai sunt deloc aceleaşi cu ale unuia din Antichitate, căci s-au diversificat şi chiar amplificat. Omul modern este expert în a-şi crea necesităţi şi griji inutile. Când un cuplu, spre exemplu, nu mai doreşte să aibă copii, are, astfel, mai puţine griji, dar afectează alarmant demografia ţării. Nu este oare tocmai aceeaşi cauză a grijii exagerate pentru viitor? Nu se pune pretutindeni aceeaşi întrebare, ce vom mai mânca şi ce vom mai bea, sau cu ce ne vom mai îmbrăca, cu ce ne vom mai cumpăra maşină, cum vom mai călători sau pleca în vacanţe şi concedii, dacă mai vine în casa noastră o gură în plus de hrănit?

În pofida abundenţei unei hrane atât de diversificate în cele mai multe ţări ale Europei, se pune foarte acut problema demografică, tocmai din grija exagerată a cuplurilor de a nu-şi diminua confortul şi bunăstarea. Chiar dacă, în cele mai multe, ţări grija omului nu mai este legată direct de procurarea celor necesare traiului, ci, paradoxal, de procurarea unui surplus cât mai mare, cea mai gravă problemă cu care se confruntă lumea civilizată rămâne, mai ales pentru tânăra generaţie, slaba ofertă pe piaţa muncii, ce atrage după sine dificultatea găsirii unui loc de muncă. Prin urmare, grijile vechi, am zice ancestrale ale omului, au fost înlocuite cu altele, poate la fel de mari, dacă nu chiar mai grele.

„Ce aţi făcut cu copiii voştri?”

Astăzi, numeroase familii sunt foarte îngrijorate din cauza imposibilităţii de a mai oferi membrilor lor acel „acasă”. Cu alte cuvinte, familia modernă suferă de stres, de divizare şi de înstrăinarea de ea însăşi, nu de puţine ori din lipsă acută de timp. Dacă, în multe ţări, grija pentru procurarea hranei este la fel de acută ca în vremea în care vorbea Domnul Hristos, în altele, şi nu facem nici noi excepţie, vechea grijă a fost înlocuită cu lipsa acută a comuniunii de viaţă a cuplurilor, pe de o parte, şi a părinţilor cu copiii, pe de alta.

Cine poate înţelege marea dramă prin care trece un copil privat, total sau parţial, de dragostea maternă ori paternă? Aşa cum observa la timpul său Sf. Ambrozie, şi cum o spun de fapt şi pedagogii moderni, un copil care n-a experimentat vreodată viaţa de comuniune din familie, unde să se reverse asupra lui iubirea dezinteresată a tatălui şi a mamei, nu va fi nici el capabil să iubească pe cineva dezinteresat şi cu atât mai greu va crede vreodată în iubirea şi providenţa lui Dumnezeu. Dacă Hristos ar fi din nou misionar printre noi, considerăm că nu ar mai putea zice: „Nu vă îngrijiţi de nimic”, ci dimpotrivă ar zice: „Îngrijiţi-vă” de căminul vostru, cel atât de mult expus eroziunii structurale, al demisiei parţiale de la funcţiile lui tradiţionale!

Degradarea lentă şi continuă a raporturilor de familie, secondată de creşterea delincvenţei juvenile, cauzată, în bună parte, şi de carenţele educaţiei, ca şi de exodul economic spre ţările cu un mai mare potenţial economic, ar trebui să dea serios de gândit tuturor factorilor de răspundere ai ţării. Tranziţia, devenită de acum cronică, cu toate fenomenele ei negative, cum ar fi: instabilitatea şi lipsa locurilor de muncă, sărăcia cronicizată pentru segmente destul de mari ale societăţii, impactul, nu întotdeauna constructiv al mass-mediei, exodul masiv şi continuu al părinţilor în străinătate şi încredinţarea, în cazurile mai fericite, ale copiilor în grija bunicilor sau a unor familii de împrumut, constituie tot atâtea tragedii fizice, psihice şi morale, încât se pune marea întrebare: ce va fi cu generaţiile viitoare?, iar Domnul va întreba, ca în pilda cu talanţii încredinţaţi spre a-i lucra: ce aţi făcut cu copiii voştri, ce aţi făcut cu bătrânii voştri, ce aţi făcut cu săracii voştri?

„Prea adesea soţii se ceartă în zadar, când, după cununie, nevoile apar”

Asistăm, astăzi, la extinderea fără precedent a factorilor ce favorizează abuzul asupra copiilor şi bătrânilor, mai ales în familiile cu venituri mici, aflate uneori la limita subzistenţei, ştiindu-se că neajunsurile materiale dintotdeauna au degenerat în neînţelegeri conjugale, după cum spunea şi poetul: „Duşmanul cel mai vajnic al iubirii şi-al tandreţii este eterna lipsă şi nevoile vieţii; şi prea adesea soţii se ceartă în zadar, când, după cununie, nevoile apar”. Pe fondul instabilităţii materiale, al neînţelegerii dintre cupluri se ajunge adesea la dezmembrarea familiei sau la neglijarea totală a nevoilor de hrană, îmbrăcăminte ori educaţia copiilor, la violenţă, dependenţă acută de alcool sau droguri. Suntem convinşi că, în comunităţile mai mici, mai ales în mediul rural, unde lumea se cunoaşte mai bine, lipsa părinţilor naturali ar putea fi mai uşor suportată, prin implicarea şi a altor factori sociali sau ai comunităţii locale. Statisticile de ultimă oră sunt mai mult decât îngrijorătoare. Numărul copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate este în creştere. Aceşti copii prezintă grave tulburări afective, depresii cronice, introvertire, frică, agresivitate, anxietate, scăderea încrederii în sine şi încredere exagerată în persoanele din anturaj, sentimentul nejustificat de culpabilitate, abandon şcolar sau chiar delincvenţă.

Bătrâni bine îngrijiţi, dar trişti

O altă mare grijă a familiei de astăzi ar trebui s-o constituie protejarea celor de vârsta a treia. Deşi declarăm solemn că suntem creştini, foarte puţini dintre noi mai ştiu porunca divină a respectării părinţilor.

Având ocazia să vizitez câteva centre de îngrijire a bătrânilor din ţări dezvoltate economic, precum Germania şi Norvegia, am putut constata că, din punctul de vedere al dotării şi al personalului calificat, totul părea perfect. Din păcate însă, tristeţea de pe chipurile celor asistaţi şi privirea direcţionată mereu spre uşă ori undeva, în gol, mărturisea de la sine că toţi au fost rupţi cu brutalitate din mediul lor şi că nu acesta ar fi locul cel mai potrivit şi nici răsplata cuvenită pentru cei care şi-au cheltuit energia de o viaţă slujindu-şi familia şi societatea.

Slujitorii sfintelor altare ar trebui să-i conştientizeze pe enoriaşi că sarcina îngrijirii celor de vârsta a treia revine în primul rând propriilor familii fiindcă, indiferent de numărul anilor, oamenii rămân cu aceleaşi sentimente şi au nevoie de dragoste în cadrul căminului familial. Nu întotdeauna banii şi confortul material pot aduce şi bucurie în viaţa cuiva. Maica Tereza de Calcutta relatează următoarele: „La Melbourne, am mers odată să-l vizitez pe un bătrân a cărui existenţă era ignorată de toţi. Camera sa era murdară şi într-o mare dezordine. Am dat s-o curăţ, dar el s-a opus, zicându-mi: «las-o aşa, stă bine şi aşa!». Fără a insista prea mult, într-un final, m-a lăsat să fac ordine. În cameră se afla şi un candelabru magnific, acoperit de praf. «De ce nu-l aprinzi?», l-am întrebat eu. «La ce l-aş mai aprinde, dacă şi aşa nu mai vine nimeni să mă vadă?», mi-a răspuns, «eu nu am nevoie de el». Atunci i-am zis: «Dacă surorile (de caritate) ar veni să te vadă, l-ai aprinde?». «Dacă aş putea să aud măcar un glas de om în casa asta, l-aş aprinde». După câteva zile, am primit de la el acest scurt mesaj: «spuneţi-i amicei mele că acel candelabru pe care l-a aprins în viaţa mea continuă să lumineze».”

În concluzie, faţă de multele probleme ale omului şi ale familiei moderne, Hristos-Domnul nu cred că ar avea alt mesaj decât cel anunţat de Evanghelie, adică îndemnul la iubire faţă de semeni şi încredere în Dumnezeu. Nu trebuie însă să lăsăm doar în grija providenţei divine pe aproapele nostru, când putem şi noi să-l ajutăm. Dacă ni s-ar adresa nouă acum Iisus, ne-ar îndemna să ne îngrijim de propria familie, în care se află sanctuarul vieţii.