Hristos cheamă la mântuire pe toţi oamenii

Duminica a V-a după Paşti (a Femeii Samarinence) Ioan 4, 5-42

În vremea aceea, Iisus a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.

Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Sfânta Evanghelie din Duminica Femeii Samarinence este plină de înţelesuri duhovniceşti, care arată de ce această Evanghelie se citeşte acum, în Duminica a V-a după Sfintele Paşti, ce legătură are această Evanghelie cu taina Învierii Domnului, cu taina Înălţării Domnului la cer, şi mai ales cu taina Pogorârii Duhului Sfânt, care încheie perioada pascală numită şi a Penticostarului.

Iisus Hristos este izvorul harului

Mântuitorul spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau oraşul Sihar că: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie" (Ioan 4, 10). Deci, în primul rând, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus Hristos nu este doar tămăduitor, sau vindecător de boli, aşa cum am văzut în Duminica precedentă când a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, ci Iisus Hristos este şi Izvorul harului şi al adevărului (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numeşte Întruparea Domnului, ca Mântuitor al lumii, har. De aceea el salută pe creştinii din Corint cu această binecuvântare: "harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi" (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.

Aşadar, harul pe care ni-l descoperă Hristos Domnul conţine în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh. Harul este însăşi iubirea Preasfintei Treimi împărtăşită oamenilor de Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morţi şi înălţat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovniceşte cu Hristos Cel preaslăvit şi pentru a dărui oamenilor viaţă veşnică.

Între iudei şi samarineni erau multe bariere mentale, religioase şi culturale

Învăţătura centrală a Evangheliei de astăzi este faptul că Iisus Hristos dăruieşte lumii harul mântuitor. Însă El vorbeşte despre această realitate dumnezeiască, care este viaţa veşnică sau cerească pornind de la viaţa obişnuită, de la viaţa biologică, pământească. Mai întâi Iisus cere femeii samarinence apa obişnuită din fântână, nu pentru că El n-ar fi putut să-şi scoată apă, ci pentru a intra în dialog cu această femeie. Iisus Hristos cere femeii samarinence apă ca să vadă dispoziţia sufletului persoanei necunoscute, mai ales că între iudei şi samarineni erau multe bariere mentale şi culturale. De asemenea, între ei era o duşmănie veche. Se dispreţuiau reciproc şi se evitau reciproc. Ţinutul Samariei se afla între Galileea din nord şi Iudeea din sudul Ţării Sfinte. Iudeii, ca să nu se întâlnească cu samarinenii, ocoleau distanţe mari. Samarinenii erau oameni de alt neam şi de altă credinţă. Credinţa lor mozaică era amestecată cu foarte multe împrumuturi din religii păgâne, politeiste, Samaria a fost cucerită de asirieni, iar israilitenii au fost luaţi în exil în Babilon, şi în Media, iar în locul lor au fost trimise populaţii politeiste, păgâne. La un moment dat li s-a trimis un preot ca să-i înveţe pe aceşti păgâni politeişti religia mozaică a lui Moise, dar cu toate aceste eforturi ei au rămas deodată practicanţi ai religiilor păgâne, păstrând ceva din Legea lui Moise, şi anume primind primele cinci cărţi din Scriptură, Pentateuhul lui Moise. Samarinenii erau consideraţi de iudei ca fiind inferiori, rătăciţi şi trădători, de alt neam şi de altă credinţă, o credinţă pervertită prin influenţe păgâne, politeiste.

Deci, între iudei şi samarineni exista o barieră mentală, religioasă şi culturală. De aceea, când iudeii mergeau în Galileea, ocoleau Samaria, o evitau.

Prin depăşirea barierelor mentale şi a complexelor de superioritate, Mântuitorul prefigurează taina Bisericii

Însă Mântuitorul Iisus Hristos este un iudeu care nu ocoleşte Samaria. Mai mult, El vorbeşte cu o femeie din Samaria, ceea ce înseamnă că El deja rupe barierele mentale ale ostilităţii, ale diferenţelor religioase şi culturale, şi trece peste complexul superiorităţii iudeilor faţă de samarineni şi peste complexul inferiorităţii samarinenilor faţă de iudei. Iar pe această femeie de neam păgân şi de credinţă diferită o tratează ca pe o persoană umană care merită toată atenţia, fiind şi ea om creat după chipul lui Dumnezeu, şi chemată la mântuire. Prin aceasta se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată doar evreilor, ci este destinată în mod universal tuturor popoarelor, inclusiv celor de alt neam şi de altă credinţă decât poporul evreu. Prin această rupere a barierelor mentale, a vindecării de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale formată nu numai din iudei, ci şi din alte popoare, din toate popoarele care vor crede în El. Prin faptul că Hristos cere apă de la această femeie care are găleată de scos apă din fântână ne arată că El doreşte să cheme la mântuire, să cheme în Biserica Sa, toate popoarele, nu numai poporul iudeu.

Evanghelia ne mai spune că ucenicii lui Iisus, care plecaseră să găsească ceva de mâncare, când se întorc şi văd că El vorbeşte cu o femeie, se miră. De ce? Pentru că El, bărbat iudeu, acordă atenţie unei femei de alt neam. Dar n-au îndrăznit să-L întrebe despre ce vorbeşte cu ea. Vedem aici o altă barieră mentală pe care Mântuitorul o demolează, şi anume complexul superiorităţii bărbatului faţă de femeie. În lumea antică, femeia era considerată ca un obiect. Bărbatul era stăpân asupra ei şi putea dispune de viaţa şi moartea ei. Putea fi omorâtă fără ca lui să i se întâmple ceva. Poligamia era în floare, iar femeia era umilită şi dispreţuită. Deşi în societatea iudaică ea se bucura de o anumită atenţie, totuşi era o mare diferenţă între bărbat şi femeie. Niciodată nu s-a putut spune că este egală cu bărbatul în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Hristos Domnul, prin faptul că vorbeşte ca bărbat iudeu cu o femeie de altă credinţă şi de alt neam, ne arată că El cheamă la sfinţenie şi mântuire nu numai bărbaţi, ci şi femei. De aceea, în Biserica lui Hristos vor exista multe femei sfinte.

Cu această femeie de alt neam şi de altă credinţă, Iisus începe o convorbire obişnuită, cerându-i să bea din fântâna din care ea scosese apă cu găleata. Nu ştim dacă Iisus a băut din această apă. Important este că apa a devenit un motiv de dialog. Mântuitorul porneşte de la această apă zilnică pe care o bea omul pentru a întreţine viaţa trupului, o apă care întreţine în om viaţa trecătoare, viaţa biologică. Însă, în convorbirea Sa cu femeia samarineancă, îndată Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul în pământ la o altă apă, care are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie". (Ioan 4, 10).

Apa cea vie este harul care vindecă pe om de păcat şi sfinţeşte viaţa lui

Atunci femeia şi-a dat seama că este vorba de altă apă decât apa obişnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, şi a zis: "Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin să scot" (Ioan 4, 15). Apoi Mântuitorul trece imediat la un alt plan al dialogului, şi anume la planul vieţii personale, intime a femeii samarinence. Îi spune acesteia: "Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici", iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, a zis: "Nu am bărbat", iar Mântuitorul i-a spus: "Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat" (Ioan 4, 16-18). Deci foarte discret, fără să o umilească, fără să o certe că este imorală, că are o afecţiune tulburată şi o nestatornicie în iubire, Mântuitorul Iisus Hristos arată doar acestei femei că El cunoaşte viaţa ei şi că numai apa cea vie sau harul vindecă pe om de păcat, îi schimbă viaţa, pentru că îi transformă dorinţa lui după fericire trecătoare, momentană, fragmentată, în dorinţa de fericire veşnică. Iar viaţa veşnică este: pacea, bucuria şi fericirea veşnică în iubirea sau comuniunea Preasfintei Treimi. Atunci femeia samarineancă şi-a dat seama că în faţa ei se află un prooroc, un profet care are harul lui Dumnezeu şi cunoaşte viaţa omului, sufletul şi faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână şi a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată am întâlnit un prooroc, pe Mesia pe care îl aşteaptă iudeii şi pe care îl aşteptăm şi noi, samarinenii. Atunci populaţia cetăţii a devenit foarte atentă întrucât femeia a spus că El, acest Profet care se află la fântână în afara cetăţii, i-a spus toate câte a făcut ea. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbaţi, iar cel pe care îl are acum nu este soţul ei legitim. Îndată o mulţime de oameni a ieşit din cetate şi a venit la Mântuitorul Iisus Hristos ca să-L vadă. Apoi El a fost invitat să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a rămas în cetate două zile, iar Sfinţii Părinţi interpretează cele două zile ca zile în care Iisus a predicat în formă concentrată, Vechiul şi Noul Testament, sau a învăţat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. Ca atare, mulţi samarineni au crezut în El.

Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu

În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbeşte cu femeia samarineană şi despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, şi anume că adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii în duh şi în adevăr, adică în stare de rugăciune şi în credinţă adevărată care se arată în dreapta făptuire sau vieţuire. Duhul şi adevărul înseamnă adevărata spiritualitate, aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu prin rugăciune ca lucrare a Duhului Sfânt în om, şi ca adevăr al dreptei credinţe ca împlinire a voii lui Dumnezeu în viaţa omului. Această învăţătură că adevăraţii închinători ai Tatălui sunt închinătorii "în duh şi în adevăr" înseamnă şi că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă şi ajută pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl şi să mărturisească pe Hristos Cel ce a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).

Deci Mântuitorul Iisus Hristos arată că adevărata credinţă este una spirituală şi universală. Ca atare, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai ruga doar în Ierusalim sau samarinenii în muntele lor, Garizim, ci pretutindeni, pentru că nu locul contează, ci contează oamenii care au credinţa cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieţii veşnice descoperit de Hristos, şi în lucrarea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, va veni vremea când oamenii se vor ruga nu numai în Ierusalim, ci pretutindeni, în fiecare biserică în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi astfel fiecare biserică devine un "Ierusalim", oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă către Ierusalimul ceresc.

Femeia samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri

Femeia samarineancă, această păgână rătăcită în credinţă şi rătăcită în viaţa ei morală, se schimbă, doreşte apa cea vie, doreşte iubire sfântă nesfârşită, o iubire netrecătoare şi neînşelătoare. Ca atare, ea se schimbă, în sensul că din femeie păcătoasă devine o femeie mărturisitoare a lui Hristos, o misionară care aduce la Hristos o cetate întreagă, şi-L duce pe Hristos în cetate, în cetatea Siharului, ca să schimbe şi viaţa altora. Vedem cum prin harul Său Hristos-Domnul, pornind de la o convorbire despre apa naturală, pământească şi trecând la o convorbire despre apa cea vie şi veşnică, în scurt timp converteşte o femeie păcătoasă, iar prin aceasta converteşte o mulţime de oameni. Fericitul Augustin a spus că această femeie samarineancă reprezintă Biserica dintre neamuri sau naţiuni, Biserica lui Hristos este formată din iudeii care au crezut în El, dar şi din toate popoarele de religii diferite, de culturi diferite care s-au convertit, adică au crezut în Hristos. Vedem aici că femeia aceasta samarineancă reprezintă tainic viitorul Bisericii. De unde ştim că această interpretare a Fericitului Augustin este adevărată? Din Evanghelia care s-a citit astăzi, pentru că Mântuitorul spune: "Iată holdele sunt albe, sunt gata de seceriş" (Ioan 4, 35), deşi nu era timpul secerişului atunci. El se referă la mulţimile de oameni care vor veni în hambarul Împărăţiei cerurilor prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Deci harul lui Dumnezeu trezeşte în noi dorul de viaţă veşnică şi de mântuire, schimbă viaţa omului din viaţă păcătoasă în viaţă duhovnicească virtuoasă, schimbă viaţa popoarelor, şi adună popoarele în Biserică, în iubirea veşnică a lui Dumnezeu Tatăl, a lui Dumnezeu Fiul şi a Duhului Sfânt. Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor: voi seceraţi unde alţii au semănat, adică patriarhii şi proorocii Vechiului Testament au semănat, dar voi aveţi acum privilegiul de a vedea cum vin popoarele la Hristos pe Care L-au prevestit patriarhii şi proorocii. Aici este vorba de Taina Bisericii prefigurată în Vechiul Testament ca popor sfânt.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că de fapt această Evanghelie de astăzi este şi o pregătire a noastră pentru sărbătoarea Înălţării Domnului. Deci Hristos Domnul prin mutarea Sa la cer vrea să ne înalţe pe noi la apa cea vie, la harul cel ceresc, la viaţa cea veşnică a Preasfintei Treimi, iar Pogorârea Duhului Sfânt, care este serbată în Duminica a opta după Paşti, ne aminteşte fiecăruia dintre noi de apa cea vie, adică de Duhul Sfânt, pe Care L-am primit prin Botez, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române