Iertarea păcatelor, condiţie a vindecării depline

Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Textul vindecării slăbănogului din Capernaum de către Domnul Hristos ne scoate în evidență mai mult decât o minune. Ni-L arată pe Acela Care dă harul iertării păcatelor celor care se apropie cu credință de El. Evanghelistul Marcu scrie: „Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!" (Marcu 2, 5). Obiecția cărturarilor, că numai unul Dumnezeu poate să ierte păcatele (Marcu 2, 7), era în viziunea lor întemeiată, pentru că nimeni altul nu putea avea această pretenție exclusivă de a ierta păcatele. Vindecându-l pe slăbănog, Iisus le dovedește însă că El este Dumnezeu și că poate să ierte păcatele. Mai mult decât atât, Mântuitorul a dat această putere și Sfinților Apostoli și, prin ei, Bisericii, prin slujitorii ei, episcopii și preoții (Matei 16, 19; Ioan 20, 22-23). Ca și în alte situații, Hristos era înconjurat de foarte mulți oameni însetați să-I asculte cuvintele și asistăm la un fapt mai puțin obișnuit: patru oameni aduc pe brațe un om imobilizat sau un slăbănog, așa cum este prezentat în limbajul evanghelic. Îndrăzneala prietenilor celui imobilizat L-a făcut pe Mântuitorul să se îndure de omul aflat în suferință. Gestul prietenilor săi îl mobilizează și pe cel bolnav, conștient că paralizia ar putea fi efectul păcatelor sale. Nu știm foarte bine ce spera acest om de la viață, de la Iisus. Cu siguranță era o persoană lipsită de bucurie, dezumanizată de păcate, de suferință și de neputință. Ce-i spune Mântuitorul? „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!" Aceste cuvinte pot deruta pe unii. Omul a fost adus de prietenii săi pentru a fi vindecat de o suferință exterioară, iertarea păcatelor putând fi amânată pentru mai târziu.

De ce avem nevoie cel mai mult?

Multă lume aleargă după sănătate, nu după iertare. Iertarea vine pentru unii poate la 80 de ani, de fapt conștiința iertării, când este prea târziu, când sunt atât de slăbănogiți că pot fi aduși de mulți oameni la Dumnezeu, dar ei nu se mai pot schimba. Hristos ne spune în Evanghelia de la Ioan: „Rămâneți în Mine, că fără de Mine nu puteți face nimic!" (15, 5). Aici se dovedește, prin situația concretă a slăbănogului din textul Evangheliei de astăzi, o persoană anulată de păcat, că cea mai mare nevoie a omului este nevoia de Dumnezeu, Care prin Fiul Său are puterea de a ierta păcatele și de a aduce vindecare sufletească și trupească. Aceasta este și tema centrală a pericopei evanghelice: iertarea și vindecarea sunt inseparabile. Slăbănogul este adus cu patul pe care zăcea, de către cei patru prieteni, prin acoperișul casei în care se afla Hristos, care rostește aceste cuvinte, ce rezumă minunea de astăzi: „Fiule, iertate îți sunt păcatele... Ție îți zic, scoală-te... Ia-ți patul tău și mergi la casa ta". Aceste trei propoziții, care sunt corelate cu puterea făcătoare de minuni a Celui ce le-a rostit, au transformat trupul nemișcat și paralizat într-un trup sănătos și puternic.

Treptele către dobândirea sănătății sufletești și trupești

Sunt trei lucrări care îl prefac astăzi pe păcătosul paralizat sufletește, care se căiește și se mărturisește, într-un mădular renăscut și sfințit al trupului lui Hristos. Prin cea dintâi el este eliberat de vinovăția păcatului, iertarea dată de duhovnic îl face să treacă din starea de osândă în starea de fiu îndreptat al lui Dumnezeu. A doua îl eliberează de lanțul patimilor, care l-au ținut în robie și în nemișcare. Îl face un lucrător al virtuții ca exprimare concretă a credinței prin care poate fi simțit Dumnezeu. Cea de-a treia îl întoarce la casa sa, Biserica lui Hristos, care este casa Părintelui ceresc. Suntem la un nou început duhovnicesc. Reușim foarte rar să ne desprindem de dorințele materiale. Mai înainte de a dori pâinea, trebuie să-L dorim pe Tatăl nostru cel din ceruri, căruia să nu uităm să-i cerem și pâine pentru hrana sufletului, care este rugăciunea. Ea este un fel de gimnastică a sufletului, necesară pentru reconcilierea și armonia cu trupul râvnitor de pofte. Trupul ne slujește câtă vreme nu este îmbuibat. Cum îi dăm tot ce vrea și cât vrea, robindu-ne dorințelor lui, cum face numai ce vrea și în starea aceasta nu mai dorește nici rugăciunea, nici postul. Să căutăm în această perioadă să îndreptăm gândul nostru mai puțin spre obiecte și mai mult către Dumnezeu și oamenii din jur. Să fim buni în ceea ce facem și buni cu ceilalți. Unii gândesc că nu sunt buni de nimic sau îi desconsideră pe cei din jur, o astfel de mentalitate întâlnită tot mai frecvent într-o lume secularizată putând fi eliminată acum și redescoperit potențialul de dezvoltare spirituală. Postul poate fi minimul de timp necesar pentru o schimbare care să se instaleze și să devină obișnuință. La sfârșitul lui vom avea senzația că am trecut un prag critic: începem să ne dăm seama și să apreciem noul fel de a trăi, a mânca, a ne mișca și a gândi. Îl vom simți cu sigu­ranță prin lucrarea credinței mai aproape de noi pe Dumnezeu și vom putea acționa fără presiuni inutile, anihilând stresul cel rău. Numai căutându-L, Îl putem găsi. El este cu noi permanent, dar trebuie să avem ochi să-L vedem și se poate mai ales acolo unde lipsește păcatul. Dumnezeu nu aleargă după păcătos, dar acesta Îl găsește după ce s-a rupt de păcat. Cei care l-au purtat pe bolnav ca să ajungă la Iisus au arătat iubire pentru prietenul lor și au riscat pentru el.

Un dascăl al rugăciunii și roadele acesteia în viața celor care o practică

Riscul și jertfa de sine fac parte din modul nostru de a acționa ca oameni credincioși, ne asigură vindecarea de patimile sufletești și trupești. Un astfel de exemplu a fost și Sfântul Grigorie Palama, trecut în rândul celor care au renunțat la sine și care s-au jertfit pentru credință. Nu întâmplător, în această duminică ne amintim și de cel care ne-a lăsat o mărturie puternică despre lucrarea rugăciunii în viața noastră. Sfântul Grigorie a vorbit lumii creștine din vremea sa (secolul al XIV-lea) despre ceea ce a numit el și numim și noi „rugăciunea inimii". Ar trebui să ne gândim din această duminică mai mult ca oricând la ce ne spune acest sfânt părinte și alții ca el cu privire la impor­tanța strădaniei de coborâre a minții în inimă, adică în centrul duhovnicesc al ființei noastre. Petrecem multă vreme făcând totul în mare grabă și prost, agitân­du-ne de colo-colo și acceptăm inutilități care ne risipesc viața în loc să ne acordăm un răgaz și o detașare salvatoare. De aceea este nevoie de această a doua treaptă a postului. Pe prima am urcat cu toții de la necredință la credință, astăzi coboară Hristos în inimile noastre, invitându-ne mai întâi la pocăință, pentru a scăpa de paralizia sufletelor și pentru a regăsi apoi liniștea în rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii, care, așa cum ne-a învățat Sfântul Grigorie, ne poate transforma viața. Rostirea ei ne aduce liniște simțurilor, interiorul ni se schimbă, apar gânduri noi, mintea se luminează. Astfel, suntem luminați de Dumnezeu și înțelegem liniștirea simțurilor adusă prin ea, ca faptă dumnezeiască ce unește vederea duhovnicească cu fapta plină de virtuți, amândouă ca manifestări ale unei experiențe unitare prin care omul se poate îndumnezei.