Iisus Hristos este Lumina vieții veșnice

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Matei 4, 12-17

„În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.”

Duminica aceasta este numită Duminica după Botezul Domnului și are ca temă principală începutul propovăduirii Domnului Iisus Hristos. Ea ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos este Lumina vieţii veşnice.

În calendarul ortodox există duminici care se numesc duminica dinaintea unei sărbători mari şi duminica după sărbătoarea respectivă. Aşa avem Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după ­Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi Duminica după Naşterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului şi Duminica după Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa Bisericii şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca pregustare a vieţii din Împărăţia cerurilor.

În Duminica după Botezul Domnului, vedem în primul rând legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos în Iordan, prin arătarea Preasfintei Treimi, şi lumina Evangheliei Sale, prin chemarea la pocăinţă şi vestirea Împărăţiei cerurilor.

În al doilea rând, vedem legătura care există în general între Botez şi Pocăinţă ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

Arătarea Preasfintei Treimi, după Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, ne descoperă că omul este centrul atenţiei şi al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului „În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat” înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Preasfintei Treimi era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o vindece de păcat şi de moarte, să o lumineze, să o sfinţească şi să o îndumnezeiască, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt şi dăruindu-i viaţă veşnică.

Descoperirea sau arătarea Preasfintei Treimi în timpul Botezului Domnului Iisus în Iordan, la începutul activităţii Sale publice, ne arată şi scopul lucrării mântuitoare a Domnului Iisus, deoarece la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus trimite pe ucenicii Săi „să boteze toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (cf. Matei 28, 19). Aşadar, la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime având în centrul iubirii Sale firea omenească a lui Iisus, pentru ca apoi fiecare om să poată primi Botezul în harul, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, spre a trăi veşnic în Împărăția cerurilor. 

Lumina cea mare care se arată poporului evreu este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Iisus Hristos

Evanghelia acestei duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat de regele Irod Antipa, Iisus a plecat în Galileea şi, părăsind oraşul Nazaret, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare. În acest oraş locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite, îndeosebi greci şi romani. Evanghelia ne spune că Iisus S-a mutat de la Nazaret la Capernaum, în pământul lui Zabulon şi Neftali, lângă Marea Galileii, pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevesteşte astfel: „Pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea nea­murilor. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiţi în ­latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Isaia 8, 23; 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin proroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Persoana Domnului Hristos, adică Însuşi Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. „Lumina mare”, adică deplină sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, prin Care Dumnezeu-Tatăl a creat lumina fizică din univers, ca simbol creat al luminii sau al slavei dumnezeieşti necreate, deoarece prin Fiul a zis Dumnezeu-Tatăl la facerea lumii: „Să fie lumină! Şi a fost lumină” (Facere 1, 3). Deci, Dumnezeu-Cuvântul sau Fiul Cel veşnic al Tatălui este Lumina veşnică și Viaţa veşnică, pentru întreaga umanitate, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor […] Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 4; 9). Mai precis, Iisus Însuşi va spune: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12) sau „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), adică El este Calea dreaptă, Adevărul deplin şi Viaţa desăvârşită şi veşnică.

Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede acum lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această „lumină mare”, prezisă de Isaia (cf. Isaia 9, 1), este Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3), „întru El au fost făcute toate […] Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Coloseni 1, 16). Prin urmare, toate creaturile văzute şi nevăzute au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, Hristos luminează sau dăruieşte sens ultim ori deplin întregii existenţe create, atât universului material văzut, cât şi lumii nemateriale şi nevăzute a puterilor cereşti netrupeşti (îngereşti).

„Latura şi umbra morţii” semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu Creatorul

„Poporul care stătea în întuneric” era poporul evreu care, deşi se închina unicului Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului, şi primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise şi prin proroci, totuşi se afla într-o incertitudine privind identitatea lui Mesia pe care-L aştepta, într-o vreme când Ţara Sfântă se afla sub stăpânire romană politeistă, știut fiind faptul că romanii se închinau multor zei sau idoli.

Evanghelia din această zi mai precizează că şi celor care şedeau „în latura şi în umbra morţii” le-a răsărit lumină. ­Aceştia sunt etniile sau neamurile politeiste ori idolatre care trăiau într-o totală necunoaştere a singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeu-Creatorul sau Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, spre deosebire de evrei, păgânii nu se închinau Creatorului unic al lumii, ci multor zei sau idoli.

 Deci, „latura şi umbra morţii” (Isaia 9, 1) însemna atunci starea de confuzie religioasă și morală a lumii păgâne politeiste. Păgânii închinători la idoli şi robiţi de păcate multe, din cauza necunoaşterii adevăratului Dumnezeu, petreceau în latura şi în umbra morţii, mai ales pentru că nu credeau în învierea morţilor, iar teama de moarte îi stăpânea toată viaţa (cf. Evrei 2, 15).

În acest context al existenţei umane întunecate de necunoaştere, incertitudine şi degradare spirituală, vine între oameni o lumină mare, adică Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Iar faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii convieţuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, Mesia-Hristos vine în lume în primul rând pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu vine în mod exclusiv pentru acesta, ci vine în lume pentru umanitatea întreagă, pentru a mântui toate popoarele lumii care vor crede în el.

Chemarea la pocăinţă are ca scop dobândirea vieţii veşnice

Domnul Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, Sfântul Ioan vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, amenințător, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Domnul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, a cărei prezenţă sau lucrare tainică în lume o descrie folosind parabole sau simboluri precum: comoară, aluat, grăunte de muştar ş.a. Totuşi, Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă tainic și concentrat în Iisus Hristos Însuşi, adică în Dumnezeu-Omul. Mai precis, Hristos Însuşi este taina Împărăţiei cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, vieţuind acum ca om printre oameni. Însă, unde este prezent Iisus Hristos, acolo este prezent şi Dumnezeu Tatăl împreună cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Deci, în şi prin Iisus Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă treptat oamenilor, după cum s-a văzut mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Domnului Iisus Hristos, cât şi Botezul Său ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni. Această apropiere de oameni începe, de fapt, cu naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu în Betleem şi continuă cu lucrarea Lui mesianică în popor, îndată după Botezul Său în Iordan. Astfel, în mod mai clar, se vede acum că scopul venirii lui Hristos în lume este intrarea oamenilor în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, în iubirea şi lumina Preasfintei Treimi Care Se arată după Botezul lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creştin este începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor

Ce este Împărăţia ceru­rilor?

Împărăţia cerurilor este viaţa sau comuniunea de ­iubire veşnică a Preasfintei Treimi împărtăşită sfinţilor îngeri şi oamenilor care cred în Hristos. În acest sens, Botezul creştin săvârşit în numele Preasfintei Treimi şi primit spre iertarea păcatelor și spre viață sfântă nouă în Hristos, prin harul Duhului Sfânt, este începutul intrării omului credincios în Împărăţia cerurilor, după cum îi spune Domnul Iisus Hristos lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor” (Ioan 3, 5). Aşadar, prin Botezul săvârşit în numele Prea­sfintei Treimi începem să intrăm în Împărăţia iubirii veşnice a ­Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca temelie Taina Botezului, urmată de Mirungere şi de Împărtăşirea euharistică (Tainele de iniţiere în viaţa creştină).

Pocăinţa este starea duhovnicească de pregătire pentru a ne apropia de Împărăţia cerurilor

Evanghelia de astăzi ne arată legătura dintre chemarea lui Iisus: „Pocăiţi-vă” şi motivaţia: „că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Domnul Iisus Hristos nu vorbeşte numai despre Împărăţie, ci şi de pocăinţă ca pregătire pentru a primi Sfântul Botez.

Evanghelia de astăzi ne arată că întoarcerea omului de pe drumul păcatului şi al morţii pe drumul mântuirii şi al vieţii veşnice se face prin pocăință. Totuşi, pocăința nu este un simplu regret emoțional - îmi pare rău de ce am făcut -, ci înseamnă şi o schimbare a modului de a gândi, de a vorbi și de a vieţui. Pocăința înseamnă o schimbare a vieții, și anume viața trăită în neascultare față de Dumnezeu se schimbă în viață trăită în ascultare față de Dumnezeu. Viața trăită în fapte rele se schimbă în viață trăită să­vâr­șind fapte bune. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin spune că pocăința înseamnă trecerea de la o stare nefirească la una firească¹, de la o viață păcătoasă la o viață virtuoasă; trecerea de la o viață de ascultare de satana și de toate slugile lui și de toate lucrările lui la ascultarea de Hristos şi de sfinţii Lui. De aceea, cel care se botează mărturiseşte (direct sau prin naşul său) înainte de a primi Botezul: „Mă lepăd de satana și mă unesc cu Hristos”.

Prin urmare, înţelegem că lumina Botezului creştin este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viaţa Bisericii şi a familiei umane în general. Dacă această lumină sfântă primită la Botez nu este cultivată permanent, nu se face roditoare în viaţa creştină, ea diminuează sau se pierde, iar viaţa oamenilor devine un mediu al întunericului, al patimilor egoiste, al violenţei şi al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza socială morală) şi a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe prin credinţa în Hristos, prin pocăinţă şi prin primirea Sfântului Botez în numele Preasfintei Treimi. Botezul se săvârşeşte o singură dată, deoarece „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4, 5). Deci, Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin pocăinţă sau spovedanie, numită şi „Botezul lacrimilor”. Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt şi în apă, dar de multe ori ne curăţim de păcatele săvârşite după Botez prin pocăinţă, adică prin „Botezul lacrimilor”.

Pocăința înseamnă o stare de smerenie continuă. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare, înainte de moarte a fost întrebat: Dacă ai trăi mai mult, ce-ai mai face? Iar el n-a menţionat vreun program de reformă socială sau culturală, ci a zis: „Dacă aș trăi mai mult, aș învăța să mă pocăiesc mai bine”. Iar aceasta a spus-o după zeci de ani de nevoință, de post și de rugăciune. Așadar, trebuie să avem foarte mare grijă, deoarece po­căința adevărată trebuie păstrată în smerenie. Deci, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cu vorba şi cu fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

Niciodată pocăinţa nu trebuie să fie un prilej de laudă de sine pentru cel care se pocăieşte. Dacă ne lăudăm cu pocăinţa, ea îşi pierde din valoare, devine o pocăinţă exterioară, de imagine publică, fără roade duhovniceşti. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, intimă, de renaştere în dureri a omului, de frământare a lutului pentru a deveni vas al Duhului, de răstignire a egoismului din om şi de înviere duhovnicească a iubirii sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Pocăința ­este continuarea Botezului. Este refacerea permanentă a legăturii noastre de iubire cu Dumnezeu. Prin păcat ne despărțim de Dumnezeu, iar prin pocăință refacem unirea noastră cu Dumnezeu.

 Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc, fiind luminate de soare, fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este o lucrare tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt, izvorul iubirii curate.

Sfinţii Bisericii îşi acoperă virtuţile iubirii milostive cu haina pocăinţei, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, pentru ca să nu le piardă.

Întrucât Botezul este un program de creştere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viaţă creştină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârşitul vieţii lor se numesc sfinţi.

Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului şi pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânţă când el a primit Botezul creştin şi a fost cultivată de el prin osteneli duhovniceşti, l-a adus pe acesta la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos şi s-a luminat cu harul Duhului Sfânt spre bucuria Tatălui ceresc. De aceea, Botezul a fost numit şi „Sfânta Luminare”, iar la slujba Botezului se cântă: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”, în timp ce naşii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovniceşti a omului de curând botezat.

În concluzie, înţelegem că Sfânta Taină a Botezului şi Sfânta Taină a Pocăinţei sunt izvoare de înnoire, de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Iar întrucât am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, trebuie ca în tot timpul vieţii noastre să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi a vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

NOTE

¹ Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 30, Editura Scripta, București, 1993, p. 79: „Pocăința este întoarcerea, prin asceză și osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.