Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Iisus, nu doar taumaturg, ci Dumnezeu Care restaurează integral omul

Iisus, nu doar taumaturg, ci Dumnezeu Care restaurează integral omul

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Lect. Dr. Adrian Podaru - 28 Mar, 2021

Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12 

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile ­s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Una dintre pericopele care se citesc la Sfânta Liturghie, în Duminica a doua din Postul Mare, relatează vindecarea slăbănogului din Capernaum. O pericopă bogată în teme: legătura dintre păcat și boala trupească; credința substitutivă - făcătoare de minuni; solidaritatea interumană - chipul lui Dumnezeu din om pus în lucrare; cunoaș­terea lăuntrului omului de către Iisus Hristos; orbirea „experților” în teologie. Din bogăția inepuizabilă de sensuri ale textului biblic (text revelat, având structura aisbergului: ce se vede, adică litera, e doar o infimă parte în compa­ra­ție cu ce nu se vede, adică „duhul”/ sensul), mă voi opri la următorul aspect: autorevelarea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat.

Pedagogia revelării lui Dumnezeu în lume

Acuza de hulă, pe care cărturarii i-o aduc Mântuitorului atunci când Acesta îi iartă paraliticului păcatele, pare legitimă: cine, într-adevăr, are dreptul să ierte păcatele, dacă nu Unul Dumnezeu? Ceea ce nu știau, însă, cărturarii, deși ar fi trebuit să știe sau măcar să intuiască, datorită profetismului mesianic existent de generații în neamul lor, era aceea că „Unul” nu înseamnă automat și „Singurul”, ci că „Unul” sunt, de fapt, cel puțin „Doi”, fără ca acești „Doi” să implice existența mai multor dumnezei. Greu de înțeles, greu de explicat, greu de acceptat, din punctul de vedere al rațiunii discursive („ra­țiunii euclidiene”, cum o numea Dostoievski), instrumentul care operează în orizontul logicii. Numai că teologia, înțeleasă în sensul ei primar, patristic, ca teologhisire despre Dumnezeul Triunic în Sine, în viața Sa intratreimică, și nu în raporturile Sale cu lumea, depășește logica.

„Dumnezeirea, din starea de Unime la început, mișcându-Se spre Doime, S-a constituit în Treime”, spune Sfântul Grigorie de Nazianz în Cuvântarea a treia teologică. Ca Unul și ca Trei - va continua același Părinte al Bisericii în Cuvântarea a cincea teologică - Dumnezeu Se descoperă omului în mod progresiv. Căderea lui Adam a avut consecințe nefaste și în plan gnoseologic: omul nu L-a mai cunoscut pe Dumnezeu, a căzut în ignoranță, iar rezultatul ignoranței a fost idolatria, adică adorarea făpturii în locul Făcătorului. Ca un Părinte bun, Dumnezeu l-a ridicat pe om treptat, potrivit cu puterile acestuia de a primi cunoașterea, dar și respectându-i libertatea, de vreme ce Adevărul trebuia primit în mod liber. Această ridicare progresivă spre cunoaștere și Adevăr s-a făcut „seismic”, Sfântul Grigorie numind „cutremure” trei etape importante în acest urcuș, căci fiecare „cutremur” corespundea revelării unei Persoane a Sfintei Treimi: „De când există lumea, două au fost schimbările de viață însemnate, care sunt numite și două Testamente și cutremure de pământ, din cauza nemaipomenirii faptului: una, trecerea de la idoli la Lege, și alta, trecerea de la Lege la Evanghelie. Și mai vestim și un al treilea cutremur de pământ: trecerea din viața de aici la cea de dincolo, care nu mai este mișcată, nici clătinată”. Se observă cu ușurință urcușul progresiv al omului în cu­noaștere: de la idolatrie la Legea Vechiului Testament (adică de la politeism la monoteism); de la Legea Vechiului Testament la Evanghelie; de la Evanghelie la Eshaton, pregustat încă de aici prin pogorârea Sfântului Duh, când se inaugurează în mod vizibil Biserica.

Aceste trei „salturi calitative” corespund, în viziunea Sfântului Grigorie de Nazianz, revelării celor trei Persoane ale Treimii: „Vechiul Testament a predicat clar pe Tatăl și mai obscur pe Fiul; Noul Testament a arătat limpede pe Fiul, și a lăsat doar să se întrevadă dumnezeirea Duhului. Acum se încetățenește cu noi Duhul, oferindu-ne mai clară arătarea Lui, căci nu era lucru lipsit de primejdie ca, atâta timp cât nu era mărturisită dumnezeirea Tatălui, să fie predicat limpede Fiul și, ca să spun un lucru mai îndrăzneț, nici ca să fie luată pe umeri sarcina predicării Sfântului Duh, câtă vreme nu era primită dumnezeirea ­Fiului [...], astfel încât, prin adăugirile parțiale și, cum zice David, prin urcările și prin ­înaintările și progresările din slavă în slavă, lumina Treimii să strălucească oamenilor”.

Iertarea păcatelor slăbănogului. Hristos Își manifestă divinitatea

În casa din Capernaum se întâmplă nu doar minunea vindecării paraliticului, ci are loc și una dintre replicile celui de-al doilea cutremur: revelarea divinității lui Iisus Hristos. Acest al doilea cutremur începuse, în mod public, în momentul botezării Domnului la Iordan, de către Ioan. Atunci, glas din cer s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Mt. 3, 17). Altfel spus, la Iordan, Tatăl proclama răspicat că Cel botezat este Fiul Său. Și însoțea această afirmație cu o minune, căci „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El” (Mt. 3, 16). Acum, în Capernaum, Iisus Hristos demonstrează că această filiație este divină, că El nu e Fiu prin adopție, ci Fiu adevărat și Dumnezeu adevărat, de vreme ce iartă păcatele paraliticului. Cu alte cuvinte, nu contrazice iritarea lăuntrică a cărturarilor la auzul unor cuvinte rostite de Iisus, dar care sunt rezervate doar lui Dumnezeu, ci, prin minunea vindecării, își vădește El Însuși calitatea de Dumnezeu. Ca și la Iordan, și aici, în Capernaum, descoperirea identității Sale este însoțită de o minune doveditoare.

Calitatea de Fiu divin a lui Iisus va fi afirmată iarăși spre finalul vieții Sale pământești. Arestat în grădina Ghetsimani și prezentat arhiereului Caiafa, acesta Îl va soma: „Te jur pe Dumnezeul Cel viu, să ne spui nouă de ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns: Tu ai zis!” (Mt. 26, 63-64). De data aceasta, însă, mărturisirea nu este însoțită de nici o minune imediată. Arhiereul își rupe veșmântul într-un gest dramatic, teatral, și Îl acuză de blasfemie. Iisus va fi răstignit pe cruce și, odată constatat decesul, va fi pus în mormânt.

De ce, oare, această revelare a lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu nu a fost însoțită de o minune, la fel ca altădată? Pentru că Iisus Se pregătea de adevărata și marea minune: biruința morții, Învierea și, prin acestea, transformarea omului în făptură cu adevărat nouă. Minunea nu a fost absentă, a fost doar întârziată! Și în timp ce mai toți spectatorii de pe Golgota constatau falimentul unui „idealist”, Iisus își dovedea dumnezeirea în mod nevăzut, dar incontestabil. Căci contrar punctului de vedere uman, potrivit căruia un om răstignit este într-o stare de absolută neputință, Hristos pe cruce era, de fapt, Dumnezeul nostru înarmat, gata de lupta finală împotriva morții!