„În toate cele bune să fim întâi”

Evanghelia Duminicii a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33

22. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

23. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

24. Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

25. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

26. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

27. Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

28. Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

29. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

30. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

31. Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

32. Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

33. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Auzim pe Mântuitorul zicând: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Când mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cât mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.

Când cârmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la minte, atunci cei ce sunt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim sunt în primejdie de moarte. Tot aşa când mintea noastră este întunecată de păcate şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea, va fi curat şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea, sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne învaţă amănunţit această lucrare. Iată ce zice Sfântul Isihie Sinaitul: „Paza minţii este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu”. Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul zicând: „Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează”. Avva Agaton a fost întrebat: „Ce este mai mare, osteneala trupească sau păzirea cea dinăuntru?”, şi a zis bătrânul: „Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul”.

„Să ne păzim de gânduri şi imaginaţii rele”

Paza minţii este de mai multe feluri. Întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gând păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gânduri rele şi de închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfântul Isihie Sinaitul: „Paza minţii şi rugăciunea se susţin una pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea din paza minţii şi din atenţia cea mare”.

Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că fără această sfântă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gânduri şi imaginaţii rele, aducându-ne aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care zice: Privegheaţi în toată vremea, rugându-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel, Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicând: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

„Zilele alcionului”

Să trecem cu cuvântul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfânta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Aţi auzit pe Mântuitorul: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicând: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei 6, 26).

Ca să vă puteţi da seama cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sunt atât de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de la Sfântul Vasile cel Mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfântului Vasile: „Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lângă apa mării şi le cloceşte pe la mijlocul iernii, când se pornesc pe mare vânturi şi furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină, când alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace. Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin aceste locuri şi numesc aceste zile zilele alcionului.

Corăbierii, cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle şi puişorii alcionului”.

Apoi zice marele Vasile: „Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvântătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mântuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atâta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p. 164).(...)

Ştiinţa furnicii

Însă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor, ci şi a altor vieţuitoare de pe pământ. Căci ursul, când este greu rănit de alte fiare, are ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumânărică. Iar vulpea, când este rănită, are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat, căci i-a dat ei pricepere Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte vremea şi cu mare sârguinţă se întinde la lucru, până ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări, aşezată cu multă sârguinţă şi pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei „unghii” partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai când vremea este bună şi secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgând când furnicile scot afară grâul să-l usuce. (...)

„Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare”

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toţi dorim cât mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de Dumnezeu aproape toţi uităm.

De aceea este în lume atâta suferinţă şi sunt atâtea boli şi certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mântuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punând nădejdea numai în mâinile, în mintea şi în mândria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au adevărata pace şi mulţumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mândrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mâinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cât mai des şi, prin pocăinţă şi viaţă creştinească, să lucrăm ogorul mântuirii noastre.

În toate cele bune să fim întâi. Şi la lucrul mâinilor, şi la biserică, şi la milostenie, şi la post, şi la rugăciune. Cu mâinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mândria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrânare sau de mulţimea grijilor pământeşti care stăpânesc astăzi toată lumea.

De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de rugăciune şi vom fi fericiţi şi pe pământ, şi în cer. Atunci vom putea cânta împreună cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

(Părintele Cleopa ILIE - Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)