Începutul cunoaşterii veşnice: aici şi acum

Evanghelia duminicii a VII-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13

1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

3. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.

5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.

6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.

9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.

12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

„Iar viaţa veşnică aceasta este; să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis Tu”.

Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să le descopere ucenicilor Săi şi, în acelaşi timp, nouă, tuturor celor pentru care s-a transmis Evanghelia, că fără cunoaşterea lui Dumnezeu nu este posibil a se bucura cineva de viaţa veşnică, după ce i s-a despărţit sufletul de trupul vremelnic în care a sălăşluit un număr de ani. Evident, cunoaşterea deplină a celor ce ţin de veşnicie va fi posibilă doar în cealaltă existenţă, întrucât aici nu este decât parţială, după cum notează şi Apostolul Pavel. Totuşi, această cunoaştere trebuie să înceapă de aici şi de acum. Cel care nu încearcă să-L cunoască de pe acum pe Dumnezeu nu va mai avea şansa de a-L cunoaşte vreodată.

Zgomotul lumii acoperă melodia spiritului

Cartea Eclesiastului ne spune că Dumnezeu i-a dat omului inteligenţă, care se poate perfecţiona în măsura în care acesta răspunde dorinţei înnăscute de a cunoaşte (cap. 3, 11). Cu toate că vine de la Dumnezeu, mintea nu ne poate ajuta decât la o cunoaştere limitată în cele ce ţin de lumea materială în care ne aflăm. Cunoaşterea desăvârşită îi aparţine exclusiv lui Dumnezeu (Matei 13, 11; Col. 1, 9).

Evident că şi în cunoaşterea lumii materiale există mari deosebiri între oameni, în funcţie de pregătirea fiecăruia într-un domeniu dat şi, evident, de experienţa dobândită. Pe plan spiritual însă, lucrurile stau cu totul altfel. Când Scriptura se referă la cunoaşterea spirituală, vorbeşte adesea de un fel de „deschidere a ochilor”, ce are în vedere acea capacitate a cuiva de a percepe şi alte realităţi decât cele imediate. În Primul Testament, când se spunea despre unele persoane că percepeau şi alte realităţi decât cele materiale şi grosiere, se afirma, nu că şi-ar fi deschis singure ochii, ci „li s-au deschis ochii” de către altcineva, adică de Dumnezeu. Prin urmare, realităţile spirituale, deşi par inexistente şi, evident, total diferite de cele materiale, ele totuşi coexistă cu noi, ne înconjoară şi ne însoţesc pretutindeni, dar nu se lasă descoperite fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Ne-o spun şi sfinţii: Macarie Egipteanul, Grigorie Palama, Simeon Noul Teolog şi alţii care au avut experienţe legate de lumea spirituală.

Noi nu putem sesiza lumea spirituală din cauza zgomotului lumii şi al patimilor care strigă şi ele în noi, încât nu mai putem auzi altceva. Ca urmare, ferestrele simţurilor noastre sunt deschise aproape exclusiv pentru lumea în care trăim şi lucrăm. Când foarte rar omul ajunge la capacitatea de a mai stopa zgomotele şi impresiile lumii care îi năpădesc fiinţa asemenea unor viruşi, cu atât i se deschid porţile unei alte realităţi.

Unii medici şi preoţi care i-au asistat pe cei muribunzi mărturisesc că au auzit în chip nemijlocit chiar unele dialoguri ale celor în cauză cu entităţi spirituale din alte dimensiuni.

Ce a văzut Sfântul Sisoe în cealaltă lume

Despre monahul egiptean Sisoe, ne spune „Patericul egiptean” că, în momentul în care era pe patul de moarte, şezând fraţii lângă dânsul, deodată au văzut chipul său strălucind ca soarele. „Şi le-a zis lor numai ceea ce numai el singur vedea: Iată ava Antonie a venit. Şi după puţin, a zis iarăşi: Iată ceata proorocilor a venit. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: Iată ceata apostolilor a venit. Şi s-a îndoit în strălucire faţa lui. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecare şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: Cu cine vorvbeşti, părinte? Iar el a zis: Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog ca să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin” (...) Şi iarăşi s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut cu toţi. Şi le-a zis lor: Vedeţi, Domnul a venit. Şi a zis lor. (...) Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă”.

Despre incapacitatea omului de a percepe realităţile spirituale ne informează şi Biblia, în repetate rânduri. Ne reţin atenţia trei cazuri de după Învierea Domnului, ce par deosebit de greu de interpretat şi înţeles, mai ales dacă nu se lecturează atent întreaga Biblie pentru a reflecta îndelung asupra textului.

Primul text care ne sporeşte nedumerirea este cel de la Ioan, ce relatează despre întâlnirea Mariei Magdalena cu Iisus, după Înviere. Acesta spune că ea „s-a întors şi L-a văzut pe Iisus stând în picioare, dar nu ştia că este Iisus” (vers. 14). Este adevărat că se spune că Domnul avea un trup spiritual, ce putea să apară şi să dispară pe neaşteptate, să intre şi să iasă prin uşile încuiate, deşi nu era nevoie să intre pe uşă, iar cei care-L cunoscuseră foarte bine şi chiar Îl atinseseră timp de ani de zile, acum nu-L mai cunosc decât dacă vrea El.

La fel se întâmplă cu cei doi ucenici (Luca şi Cleopa) în drum spre Emaus, când Iisus apare intempestiv, ca un necunoscut, li se ataşează şi începe dialogul cu ei, dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască (Luca 24, 16).

Tot aşa se întâmplă şi când li se arată celor şapte ucenici la marea Tiberiadei, când după o noapte întreagă de pescuit, dimineaţa devreme, Iisus le-a apărut pe ţărm, iar ei nu au realizat deloc cine este. Când au ajuns la ţărm, au văzut un foc şi peşte pus la fript şi pâine. Deşi au fost invitaţi să mănânce, nu îndrăznea nici unul să-l întrebe cine este, ştiind că este Domnul. În mod paradoxal textul ne spune că ei nu-l cunosc, subliniind doar că Ioan i-a zis lui Petru: „Domnul este” şi de îndată Îl şi recunosc cu toţii.

Trei aspecte despre cunoaşterea lui Dumnezeu

Abordând simplist textul sacru, am putea spune că întreaga Biblie este plină de dificultăţi de acest gen şi ne întrebăm care poate fi, totuşi, mesajul Evangheliei acestei duminici? Considerăm că vrea să ne dea câteva învăţături privitoare la cunoaşterea lui Dumnezeu şi mai ales la importanţa ei pentru accederea în împărăţia cerurilor. În mod naiv, unii teologi afirmă că omul poate înainta la infinit în cunoaşterea lui Dumnezeu. Ca şi în Primul Testament, în Evanghelii apare frecvent sintagma: „iar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Luca 24, 16). Or, din aceste cuvinte rezultă două aspecte cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, ba chiar trei.

În primul rând, cunoaşterea divinităţii îi este accesibilă omului doar atât cât îi este de folos pentru a-şi lucra mântuirea; în al doilea rând, omul îl cunoaşte pe Dumnezeu, ca în cazul profeţilor biblici, al Mariei Magdalena, al celor 2 ucenici (Luca şi Cleopa), etc., numai când şi cât li se permite. Fiind o Persoană şi Duh absolut, Dumnezeu nu poate fi analizat şi cunoscut ca un obiect. De altfel, nici în cazul persoanelor umane nu poţi pretinde a cunoaşte pe cineva în totalitate. Persoana nu este ca un teren de explorat ori ca un munte de excaladat şi, de aceea, nu o poţi cunoaşte decât în măsura în care ţi se deschide spre comunicare.

Un al treilea aspect ce ţine de cunoaşterea lui Dumnezeu ar fi acela că, pe lângă raţiune şi ochii fizici, mai necesită şi alte căi de investigaţie. Părintele D. Stăniloae, influenţat de Sf. Maxim Mărturisitorul, spunea şi el că pe Dumnezeu Îl poţi cunoaşte pe trei căi: prima ar fi chiar natura înconjurătoare, la care se raportează şi psalmistul când zice: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1); a doua este calea revelaţiei prin Sfânta Scriptură şi Tradiţie, iar a treia, nu mai puţin importantă, este cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările vieţii. Se impune adică să vezi prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în general şi în propria ta viaţă în special, să vezi adică pronia divină raportată la propria-ţi persoană. Această din urmă cunoaştere este, după Sfântul Simeon Noul Teolog, o condiţie esenţială pentru ca cineva să ajungă la înalte slujiri şi demnităţi în Biserică. Slujitorului i se impune, în opinia sa, o experienţă directă cu Dumnezeu, o întâlnire cu Dumnezeu.

Erau mulţi colegi ai sfântului care, după spusele sale, se pretau la mii şi mii de viclenii ca să acceadă la egumenii şi la alte posturi importante în Biserică, mai înainte de a fi făcut dovada cel puţin a cunoaşterii voii lui Dumnezeu. Şi sublinia insistent că nimeni să nu îndrăznească a urca pe treptele mitropoliei mai înainte de a fi beneficiat de o teofanie. El îi asimila, deci, pe slujitorii Bisericii cu profeţii de vocaţie, care nu plecau în misiune mai înainte de fi chemaţi şi de a-L fi cunoscut nemijlocit pe Dumnezeu. Aşadar, după părerea sa, se impune o foarte atentă şi riguroasă verificare a celor cărora li se încredinţează, nu stăpâniri, ci responsabilităţi în Biserică.

Cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu

Un alt text propus spre reflecţie de Evanghelia de astăzi este condiţionarea mântuirii de cunoaşterea singurului şi adevăratului Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, pe care El L-a trimis în lume. Acesta este un adevăr fundamental, pe care ni-L face cunoscut Domnul Hristos. Nu se poate nimeni mântui adorând alţi dumnezei sau idoli, ci numai pe Părintele ceresc revelat prin prooroci, şi mai apoi lumii întregi prin Persoana lui Hristos şi Evanghelia Sa. Hristos Îşi încheie acum lucrarea mântuitoare, descoperindu-L lumii pe Acelaşi Dumnezeu pe care L-au vestit profeţii. În afară de acest Dumnezeu şi Iisus Hristos, Fiul Său, nu există altcineva în cer ori pe pământ care ne-ar putea mântui. Aşadar, Hristos ţine să sublinieze prin această rugăciune denumită şi „arhierească”, adică de mijlocire la Dumnezeu, că ucenicii vor avea mandatul de a propovădui lumii întregi pe Acelaşi Dumnezeu descoperit de El pentru ca lumea să lase idolii şi să se întoarcă şi recunoască pe Singurul Dumnezeu adevărat.

Foarte important este să surprindem toate sensurile cuvântului „a cunoaşte” folosit de textele biblice. Conform Scripturii, nimeni nu ar putea pretinde vreodată că ar putea cunoaşte pe Dumnezeu. Doar Iisus, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Îl poate cunoaşte pe Tatăl. Chiar şi atunci când omul pretinde a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu se poate vorbi decât de o închipuire de cunoaştere, fiindcă aceasta s-ar limita la o relaţie pur exterioară şi formalistă (Is. 29, 13). De aceea, prima etapă a relaţiei omului cu Dumnezeu ar fi mai curând o recunoaştere a Lui ca şi Creator, Stăpân şi Părinte, ceea ce presupune, în primul rând, împlinirea poruncilor Lui şi abia după aceea s-ar putea vorbi de o cunoaştere reală care să atingă şi inima. A cunoaşte pe cineva, după Biblie, însemna a avea o relaţie intimă cu El.

Când profetul Ieremia, spre exemplu, spunea că poporul nu asculta de glasul Domnului Dumnezeului său şi nu se lăsa învăţat (cap. 7, 28) avea în vedere cunoaşterea, nu a Persoanei în sine, ci a voii Persoanei. Prin această rugăciune, Iisus continuă revelaţia transmisă deja că numai Unul singur este Dumnezeu adevărat care S-a revelat lumii pe când dumnezeii popoarelor păgâne erau idoli.

Hristos, „intermediarul” tuturor

Cu toate că această rugăciune a lui Iisus se numeşte „arhierească”, adică de mijlocire, Iisus nu mijloceşte decât pentru ucenicii Lui, fiindcă a doua mijlocire va fi pe Cruce, pentru întreaga lume, când intercede pentru toţi oamenii zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” În orice caz, din context ar putea rezulta că mijlocirea lui Hristos la Dumnezeu este graduală şi se face şi în funcţie de cât efort investeşte şi omul pentru Dumnezeu.

Să nu uităm că motivaţia esenţială a mijlocirii lui Iisus pentru ucenici este fiindcă „au păzit cuvintele Lui”. În concluzie, reţinem că Hristos-Dumnezeu devine mijlocitor pe lângă tronul divin pentru fiecare credincios care-L mărturiseşte în lume şi păzeşte totodată şi cuvântul Lui.