Inima curată şi bună - omul care face roditor cuvântul lui Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Luca 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

În a douăzeci şi una duminică după Rusalii, se citeşte la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre un semănător şi despre patru situaţii diferite în care au ajuns seminţele aruncate pe pământ.

Astfel, Mântuitorul ne spune că, dintre seminţele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânţă a căzut pe un loc cu pietriş, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânţă a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbuşită de aceştia. A patra sămânţă a căzut pe pământ bun şi „a făcut rod însutit”. În încheierea primei părţi a pildei, Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă”.

Cuvântul lui Dumnezeu, călcat în picioare de nepăsare şi neglijenţă

Neputând să înţeleagă mesajul parabolei, ucenicii au cerut să li se arate tâlcul acesteia, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înţelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele rostite, lăsându-i pe cei care le aud să ajungă la înţelesul duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulţime de sensuri, de înţelesuri duhovniceşti care se descoperă şi în funcţie de înţelepciunea, experienţa şi starea duhovnicească a ascultătorului.

De această dată, însă, Mântuitorul explică El Însuşi pilda rostită, arătând că sămânţa căzută lângă drum, călcată în picioare şi apoi mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Aşadar, primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, rostit de către Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolţească. Astfel, oamenii înşelaţi de diavol spun: cuvântul acesta „nu ne priveşte pe noi”, „nu mai este actual pentru zilele noastre”, „nu are semnificaţie pentru mine ca rang, ca vârstă sau ca poziţie socială”. În multe feluri diavolul găseşte motive ca să ia repede din inima omului cuvântul Evangheliei. Foarte adesea, diavolul îi păcăleşte pe oameni cu nepăsarea ori cu uitarea sau, cum se mai spune: pe o ureche intră cuvântul şi pe cealaltă iese.

Călcarea în picioare a seminţei căzute pe calea obiceiurilor rele face ca în inima omului să nu rodească cuvântul lui Dumnezeu, fiind, în cele din urmă, răpită de diavol, chiar fără să ne mai dăm seama. Foarte interesant e faptul că, în prima parte, când Mântuitorul vorbeşte despre sămânţa căzută la marginea drumului, spune că „păsările cerului au mâncat-o”, iar mai apoi, în tâlcuire spune: „vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Aşadar, văzduhurile nu sunt străbătute numai de duhuri bune sau îngeri buni, ci şi de îngeri răi, de demoni care caută să întunece viaţa omului. De aceea, Biserica are rugăciuni de invocare a îngerilor buni păzitori, ca să ne ajute, dar avem şi rugăciuni de îndepărtare a duhurilor diavoleşti, a demonilor întunecaţi, care păcălesc, chinuiesc şi urăsc pe oameni, căutând să-i îndepărteze de mântuire, prin neascultarea şi nerodirea cuvântului lui Dumnezeu. Ispita uitării cuvântului, a diminuării importanţei acestuia echivalează, aşadar, cu soarta seminţei de la marginea drumului, adică a cuvântului mântuitor care, împiedicat să încolţească, este, în cele din urmă, răpit prin lucrarea şi viclenia diavolului, când omul nu are trezvie sufletească, când nu veghează spiritual.

A răsărit, dar nu s-a întărit: credinţa nestatornică

A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânţa care a căzut în loc pietros, sunt cei care „auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă”. Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul mântuitor şi cred în el atât timp cât le merge bine, cât sunt sănătoşi, cât timp au rezultate bune în activitatea cotidiană, câştigă bine, sunt bine văzuţi de cei din jurul lor, sunt lăudaţi şi apreciaţi. Când vine însă vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferinţe, ispite, necazuri, se întreabă: „Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine şi nu păţesc nimic!”. Şi, astfel, începe îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea şi învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieţii. Astfel, mulţi oameni care erau evlavioşi în copilărie, în tinereţe ori cât timp lucrurile au mers bine, îşi pierd mai apoi credinţa, nerezistând încercărilor. Entuziasmul lor de la început a făcut să răsară sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, dar ceea ce a răsărit nu a crescut suficient pentru a fi o credinţă statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas o credinţa superficială, şovăielnică şi uşor influenţabilă de filosofii şi curente de gândire străine de Evanghelie. În acest fel, cel care a fost credincios până la o vreme, în vreme de încercare se leapădă de adevărata credinţă, se rătăceşte sau chiar devine necredincios.

Spinii grijilor lumeşti sufocă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

A treia categorie de oameni, despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa, sunt cei care primesc cuvântul, acesta prinde viaţă în sufletele lor, dar nu ajunge să rodească din cauza înăbuşirii lui de către factori externi şi secundari: „aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit”. Omul zilelor noastre nu mai are timp să se roage dimineaţa pentru că are prea multe griji: cum să înceapă ziua, cum să ajungă la serviciu, cum să rezolve probleme imediate, şi atunci uită tocmai esenţialul: totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu.

Există azi oameni care sunt atât de copleşiţi de grijile lumeşti, încât nici nu mai ştiu care este rostul vieţii şi nici nu mai ştiu exact dacă mai sunt persoane libere ori s-au transformat în roboţi. Aceştia trăiesc sufocaţi sub presiunea evenimentelor, a factorilor externi, a grijilor imediate, de procurare a hranei, a îmbrăcămintei, de organizare a muncii, câştigului etc., încât nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a-l împlini ori pentru a se întâlni în rugăciune cu Dumnezeu-Cuvântul, cu Iisus Hristos. Această înăbuşire a vieţii din cauza prea multelor griji îi face pe unii oameni să-şi piardă atât credinţa, cât şi echilibrul vieţii sănătoase.

În ultimul an, marcat de efectele crizei financiare, am putut vedea această imagine, a credinţei înăbuşite de spinii grijilor lumeşti, stare care i-a condus pe mulţi la deznădejde şi chiar la sinucidere.

Acumulăm mult în afară, dar prăpastia din suflet se adânceşte

Grijile pot, uneori, să întunece atât de mult orizontul vieţii, încât unii, de frică să nu-şi piardă rangul, bogăţia, poziţia lor socială, se dezumanizează, ajung să nu mai creadă în nimic şi nu mai găsesc un sens al vieţii dincolo de eşecul temporar. Această înăbuşire a vieţii prin grijile prea multe face ca omul să nu mai construiască viaţa sa mai întâi pe relaţia cu Dumnezeu Cel milostiv şi dătător de viaţă, ci doar pe consumul lucrurilor trecătoare.

Mântuitorul îi include în această categorie şi pe cei care slăbesc vigoarea sufletului prin alergarea după bogăţii şi plăceri trecătoare. E atât de mare tirania dorinţei de îmbogăţire cu lucruri trecătoare, încât nu mai rămâne timp şi loc în inimă pentru bogăţiile netrecătoare, pentru iubirea eternă, singura care poate odihni sufletul nostru. Acumulăm mult în afară, dar prăpastia din suflet se adânceşte. Mântuitorul spune: „Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20), referindu-se la bogăţia faptelor bune, a rugăciunii, la lumina pocăinţei şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Acestea sunt bogăţiile pe care ar trebui să le căutăm în fiecare zi, în toată clipa şi în tot ceasul, pentru că nu cunoaştem nici ceasul morţii, nici ziua judecăţii particulare.

Iubirea lui Dumnezeu este izvor de pace şi bucurie

Evanghelia mai spune că, în această categorie, a oamenilor cu sufletul înăbuşit de griji, se numără şi cei înrobiţi de plăcerile vieţii.

Sunt o mulţime de oameni care folosesc sfârşitul de săptămână doar pentru distracţie şi relaxare. Desigur, după o săptămână de muncă, clipele de destindere sunt binevenite, însă relaxarea, odihnirea, pacificarea nu trebuie căutate doar în distracţii egoiste. Oamenii care merg duminica la biserică, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru ei şi pentru familia lor, primesc o pace şi o bucurie deosebită, care-i întăresc şi-i eliberează de grijile acumulate în timpul săptămânii.

În cei aproape 18 ani de păstorire la Iaşi, am văzut de nenumărate ori credincioşi care veneau să se închine înaintea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva, cu faţa întunecată de griji, de suferinţă, de necazuri. Însă după ce participau la Sfânta Liturghie ori după ce se spovedeau şi se împărtăşeau, ieşeau afară alţi oameni, cu faţa plină de o lumină care dădea mărturie despre pacea sufletească pe care o aflaseră în rugăciune. Această pace sfântă, dobândită în biserică, este vindecătoare de suflet, nefiind precum pacea provizorie dintre oameni, negociată şi semnată pe hârtie, ci este pacea Mântuitorului Hristos (cf. Ioan 14, 27), o pace duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Cei care sunt prea mult preocupaţi de plăcerile trecătoare nu mai caută valorile netrecătoare, comuniunea cu Dumnezeu, iertarea păcatelor, pacea sufletească, bucuria care vine din întâlnirea omului cu Dumnezeu şi întreolaltă. Însă cei ce cred în Dumnezeu Cel veşnic o fac pentru a trăi veşnic în lumina şi iubirea Lui.

Inima curată şi bună - oglindă a iubirii lui Dumnezeu

În sfârşit, Mântuitorul spune că abia a patra sămânţă a adus rod. Aşadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învăţătura Evangheliei, transmisă prin Biserică. Foarte semnificativ e faptul că Hristos-Domnul spune că pământul cel bun în care a rodit sămânţa este „inima curată şi bună”. Aşadar, dacă inima nu-i curată, ci e vicleană, nu-i pocăită, ci e întunecată, nu poate fi roditoare. „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul şi mă miluieşte” ori „inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, rostim de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii. Inima curată, inima sinceră, inima pocăită, inima curăţită prin lacrimile pocăinţei şi prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin fapta cea bună redevine haina cea luminoasă, primită la Sfântul Botez.

Inima curată trebuie să fie şi bună sau milostivă, pentru că există oameni cu inimă curată, dar nu şi milostivi, sunt evlavioşi, dar zgârciţi. Or, Mântuitorul spune că „inima curată şi bună” face roditor cuvântul. Inima curată şi bună este inima curăţită de păcat şi inima milostivă, care se arată în cuvântul bun şi fapta bună, în milostenia sub forma ajutorării celui în nevoie ori a sfătuirii celui neştiutor, pentru că sunt o mulţime de fapte de milostenie pe care putem să le facem fără bani, dacă avem suflet bun, inimă curată şi bună.

Inima curată şi bună este spaţiul duhovnicesc în care devine roditor cuvântul mântuitor şi de viaţă dătător al Evangheliei lui Hristos. Cine sunt cei mai cunoscuţi oameni din categoria celor roditori duhovniceşte? Sfinţii, desigur! Sfinţii Bisericii sunt cei dintâi care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor, pentru că şi-au curăţit inima de păcate prin pocăinţă, au luminat-o şi au sfinţit-o prin rugăciune şi au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Când un om este sincer, curat cu sufletul, bun şi milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Sfântul nu este un om cu o bunătate negociată, condiţionată, calculată, ci este un om cu o bunătate rodită prin har şi nevoinţă, statornică, permanentă.

Bunătatea inimii rodeşte prin rugăciune

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să urmăm pilda sfinţilor pentru a primi şi mai bine această lumină adâncă din Pilda semănătorului! Nu este suficient doar să ştim mult, ci este nevoie şi să ajutăm mult. Foarte adesea, cunoaştem pe de rost cele mai importante texte din Sfânta Scriptură, dar nu le punem în practică, pentru că nu ne simţim în stare, nu avem suficientă putere. De aceea, este necesar să cerem stăruitor sprijinul Domnului Iisus Hristos, Care a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Aşadar, este imposibil să împlinim Evanghelia lui Hristos fără să ne rugăm Lui, fără să cerem ajutorul Lui. De aceea, noi, românii, zicem foarte adesea când începem o lucrare: „Doamne, ajută!”; „Doamne, ajută-ne!”; „Doamne, miluieşte-ne!”; „Doamne, trimite mila Ta, trimite ajutorul Tău!”. De asemenea, luăm în rugăciunile noastre, ca împreună rugători, pe sfinţi. Dacă nu am avea pe sfinţii lui Dumnezeu, nu am putea să biruim toate ispitele şi nu am putea să biruim egoismul din noi înşine. Însă văzând pilda sfinţilor şi, mai ales, cerând ajutorul lor, simţim o putere care face ca lumina cuvântului din minte să coboare în inimă. Iar atunci când Evanghelia vorbeşte despre inima roditoare, ea nu se referă doar la organul principal al sistemului sangvin. Inima, în înţelesul dat ei de Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, nu este doar susţinătoarea vieţii trupeşti, ci este şi centrul vieţii spirituale al persoanei umane, starea în care se uneşte gândirea umană cu simţirea şi voinţa umană, colaborează cu harul Duhului Sfânt. Aşadar, inima bună este locul în care gândirea se uneşte cu simţirea binevoitoare şi toate se sfinţesc prin conlucrarea cu Duhul Sfânt.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să venim cu tot mai multă dragoste la biserică, să cerem sfinţilor să ne ajute să avem inimă bună şi curată, să sporim în dragostea faţă de Hristos şi semeni, să creştem în credinţă şi să ne arătăm milostivi şi buni în faptele de întrajutorare a semenilor noştri, spre slava lui Dumnezeu, spre cinstirea sfinţilor şi spre a noastră mântuire! Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române