Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Inima scufundată în cele pământești a căzut de la bine

Inima scufundată în cele pământești a căzut de la bine

Un articol de: Simion Todoran - 25 Iun, 2017

Duminica a 3-a după Rusalii

(Despre grijile vieţii)

(Matei 6, 22-33)

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Pericopa acestei duminici face parte din Predica de pe Munte a Mântuitorului (Matei, cap. 5-7). În partea a doua a acestei Predici (cap. 6), după ce arată faptele bune - milostenia, rugăciunea și postul, El cere discreția faptei și îndepărtarea de formalismul îndeplinirii ei prin reliefarea superiorității proprii. Mântuitorul Iisus Hristos urmărea desprinderea faptei de eul propriu și centrarea ei pe Dumnezeu. Aceste versete sunt dominate de ideea extrem de importantă a „ceea ce se face îna­intea oamenilor”, opusă la ceea ce „Dumnezeu vede în ascuns”. Omul este caracterizat nu prin calitățile sale intrinseci, ci prin ajungerea lui în fața lui Dumnezeu, adică în fața judecății lui Dumnezeu; dacă omul uită că trăiește și că va trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu, riscă să atribuie o importanță fatală aprecierilor mincinoase ale oamenilor.

Versetele 22-23 vorbesc despre luminătorul trupului, care este ochiul, și prezintă o dificultate în interpretare. Ele încep cu o sentință generală. Λύχνος – lihnos (â lampă, sfeșnic) - permite să se gândească la convingerea antică, larg răspândită, cum că ochiul omenesc are propria lui lumină, care luminează mediul întunecat și astfel îi facilitează omului vederea. Ca un om care iese afară în noaptea de iarnă cu o lanternă, așa este ochiul omenesc: el este focul veșnic învelit în piele. Filozofia greacă de mai târziu, despre vedere, leagă adesea ideea luminii interioare (a ochiului) cu cea a luminii exterioare (a lui Helios). Atât la iudei, cât și la greci era o convingere populară răspândită că ochiul omenesc ar conține un foc. Aici nu este vorba de un ochi sănătos sau bolnav și nici de cel al unui om viu sau mort, al cărui „luminător” s-a stins, ci este vorba mai degrabă de un ochi „drept”, respectiv „rău”. „Ochiul” este deci o metaforă; se face referire la ceva moral. „Prin ochi se văd cele dinăuntrul omului, că sunt luminate de lumina ochilor; ochiul cu privirea curată face inima curată”, spune Clement Alexandrinul. Privirea necuviincioasă tulbură mintea și o împătimește. De aceea, Sfântul Isaac Sirul zice: „Păzește-ți pântecele, dar mai mult vederea”. Aproape tot ceea ce face trupul depinde de capacitatea noastră de a vedea. Avem nevoie să vedem pentru a alerga, a sări, a conduce mașina, a trece strada, a găti, a broda, a vopsi. Cu alte cuvinte, ochiul „iluminează” ceea ce face trupul prin mâinile și picioarele sale. Este adevărat că oamenii fără vedere se descurcă deseori uimitor de bine, învățând să facă multe lucruri fără ajutorul ochilor, dezvoltându-și alte facultăți pentru a compensa lipsa vederii. Totuși, principiul rămâne valabil: un om cu vedere umblă în lumină, în timp ce un nevăzător se află în întuneric. Și marea deosebire dintre lumina și întunericul trupului se datorează acestui organ mic, dar complex, ochiul. În cazul orbirii totale, întunericul este deplin. Toate cele spuse în versetele 22-23 sunt o descriere faptică. Dar și una, așa cum spuneam mai sus, metaforică. Nu de puține ori în Sfânta Scriptură „ochiul” este echivalentul inimii. Adică, „a-ți pune inima” și „a-ți aținti ochii” sunt sinonime. Un singur exemplu este suficient, din Psalmul 118. În versetul 10, psalmistul scrie: „Cu toată inima Te-am căutat pe Tine; să nu mă lepezi de la poruncile Tale”, iar în versetul 18: „Deschide-mi ochii, și voi cunoaște lucrurile minunate din Legea Ta”. În mod similar, aici, în Predica de pe Munte, Mântuitorul de la importanța inimii trece la importanța ochilor sănătoși.

Sfinții Părinți ai Bisericii au interpretat lumina aceasta a „ochiului” sufletesc ca fiind conștiința sau discernământul prin care omul distinge între bine și rău, între sensul adevărat al vieții ca legătură a omului cu Dumnezeu și viața trăită în uitare de Dumnezeu.

Argumentul pare să curgă astfel: la fel cum ochii afectează întregul trup, tot așa ambiția noastră (locul unde ne ațintim ochii și inima) ne afectează întreaga viață. După cum un ochi care vede dă lumină trupului, la fel o dorință nobilă și curată de a-L sluji pe Dumnezeu și pe semenul nostru dă sens vieții și aruncă lumină asupra a tot ceea ce facem. Și, după cum orbirea duce la întuneric, la fel o ambiție josnică și egoistă (de ex., de a ne aduna comori pentru noi înșine pe pământ) ne aruncă într-un întuneric moral. Ne face intoleranți, inumani, neîndurători și ne privează viața de semni­ficația supremă.

Totul e o problemă de vedere

Dacă avem vedere fizică, putem vedea ceea ce facem și încotro mergem. La fel dacă avem vedere spirituală sănătoasă, dacă perspectiva noastră spirituală este corectă, viața ne va fi plină de sens și har dumnezeiesc. În gândirea biblică prin sintagma „ochiul rău” se exprimă un spirit zgârcit și avar. „Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5, 29). Ochii cu simțul văzului pot fi ferestrele pierzării omului, căci prin ei intră ispita morții prin păcat, în suflet. Tăierea privirilor de la lucrurile și persoanele ispititoare, de la bogăție, de la gesturi imorale și de la orice fel de păcat este un imperativ pe care ni-L cere Dumnezeu: „Abateți-vă și vă întoarceți privirile de la idolii voștri și de la toate urâciunile voastre întoarceți-vă fața” (Iezechiel 14, 6).

În versetul 24, Mântuitorul Iisus denunță soluția de compromis pe care mulți dintre creștini o folosesc: „Nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni (….) Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”. Nu putem să fim ambigui: pe Dumnezeu Îl slujesc duminica și pe Mamona în restul săptămânii. Mântuitorul cere să ne autentificăm statutul de creș­tini adevărați. Verbul „a putea” (δύ­νασθαι - dinaste) descrie posi­bi­li­tatea efectivă și concretă de a face un lucru oarecare, aici nu-i vorba de o permisiune de principiu, de o simplă idee. Unii oameni își ima­ginează că pot sluji la doi stăpâni; de fapt, își fac numai iluzii. Cu adevărat nu va sluji nici pe unul, nici pe celălalt căci, după antropologia biblică, omul este totdeauna în slujirea unui singur stăpân; „căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui”.

Cuviosul Isaia Pustnicul ne învață: „Mamona e semnul a toată lucrarea lumii acesteia. Și de nu o părăsește omul pe aceasta, nu poate sluji lui Dumnezeu. Iar slujirea lui Dumnezeu ce este, dacă a nu avea ceva străin în mintea noastră când Îl binecuvântăm pe El, nici vreo plăcere când ne rugăm Lui, nici vreo răutate când Îi cântăm Lui, nici vreo ură când ne închinăm Lui, nici pizmă rea care ne tulbură când ne preocupăm de El (…) Căci toate acestea sunt zidu­ri întunecate, care înconjoară ne­norocitul suflet, de nu se poate ruga în chip desăvârșit lui Dumnezeu, avându-le acestea întru El”.

Grija excesivă față de trup este incompatibilă cu judecata sănătoasă

 Pentru a „căuta împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” oamenii nu trebuie să se lase acaparați de griji: ce vom mânca? ce vom bea? cu ce ne vom îmbrăca? Ajunge să urmărim reclamele de la televizor, din ziare, din reviste și vom vedea viu ilustrată învăță­tura Mântuitorului Iisus de acum două mii de ani. Trăim într-o epocă a consumismului și a extra­va­gan­țelor de tot felul. Reclame ademenitoare pentru băutură, alimente, îmbrăcăminte, antichități, covoare, minivacanțe la munte, la mare, în străinătate. Peste tot se vizează bunăstarea trupului – cum să-l hrănim, să-l îmbrăcăm, să-l relaxăm, să-l distrăm. Care poate fi deci sensul îndrumării: „Nu vă îngrijiți de ce veți mânca sau ce veți bea sau cu ce vă veți îmbrăca?” Îndrumarea aceasta nu privește munca, ci grija. Ea vrea să spună: „nu fiți apăsați de grijile existenței materiale, nu vă limitați orizontul la grija exclusivă de hrana zilnică, ci împliniți-vă datoria cu încredere absolută în Tatăl”.

Și, totuși, nu trebuie să înțe­le­gem greșit învățătura Mântuitorului Iisus. El nu neagă, nici nu des­consideră nevoile trupului. De fapt, El este Cel ce l-a făcut. Și El are grijă de acesta. Sfântul Apostol Pavel le scrie celor din Corint următoarele: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu lo­cuieș­te în voi? (I Cor. 3, 16). El este Cel care ne-a învățat să ne rugăm: „pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11). Aici, Mântuitorul condamnă preocuparea excesivă pentru confortul material. Omul nu este numai trup, un mecanism fiziologic care trebuie protejat, spălat și alimentat. El este și suflet. Nu trăim doar ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim, deoarece „Tatăl nostru știe de ce avem tre­buință”.

În cuvântul său despre dreapta so­coteală, Cuviosul Petru Damaschinul zice: „Omul înțelept se ne­voiește cu pricepere să-și mic­șo­re­ze, pe cât se poate, micile tre­buințe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puține, sau să nu aibă grijă deloc, ca să păzească poruncile. Fiindcă, în grija de multe, nici pe sine nu se poate vedea cineva…” Ceea ce in­terzice Iisus este grija obsesivă față de trup, care este incompatibilă atât cu credința creștină, cât și cu judecata sănătoasă. Creș­tinul înu lucrează ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu. Nici de frică sau constrângere, ci din conștiință și dragoste, căci munca lui e slujbă adusă lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 6-7).

În versetul 30, Mântuitorul Iisus îi cataloghează pe cei care sunt obsedați de mâncare și îmbrăcăminte „puțin credincioși”. Argumentele pe care ni le prezintă pentru a ne încrede în Dumnezeu, care poartă de grijă de toată creația Sa, depășesc orice logică: „Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? A adăuga o jumătate de metru la înălțimea noastră este imposibil pentru om, numai Dumnezeu o poate face pentru noi toți între copilărie și maturitate. El știe și cât, și cum, și cui să adauge. Acest lucru Mântuitorul Iisus Hristos îl exemplifică, prin comparația cu păsările, pentru a arăta modul în care Dumnezeu asigură hrana (vers. 26) și cu florile pentru a ilustra modul în care El asigură îmbrăcămintea (vers. 28-30).

Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând aceste cuvinte, se întreabă: „Pentru ce a făcut Dumnezeu așa de frumoase florile? Pentru ca să-și arate înțelep­ciunea Lui și bo­găția puterii Lui, ca să aflăm de pretutindeni slava Lui, că nu numai cerurile spun slava lui Dumnezeu (Ps. 18, 1), ci și pământul. David o arată pe aceasta zicând: «Lăudați pe Domnul pomii cei roditori, toți cedrii» (Ps. 148, 9). Toate înalță Creatorului laude: unele prin fructele lor, altele prin mă­reția lor, altele prin frumusețea lor”.

Prioritățile creștinului

La o primă vedere superficială, Evanghelia Duminicii a 3-a după Rusalii lasă impresia că Dumnezeu ar îndemna la lene și inactivitate privind procurarea mâncării, băuturii și îmbrăcămintei. Însă o astfel de concluzie este total greșită deoarece Mântuitorul Iisus ne spune că trebuie să avem o lege a priorităților: îCăutați mai întâi (πρϖτον) Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). „A căuta mai întâi” această îm­pă­răție înseamnă a dori, pe locul întâi ca importanță, răspândirea stăpânirii Domnului Iisus Hristos. O asemenea dorință începe de la noi înșine și nu se termină până când toate domeniile vieții noastre Îi sunt supuse cu bucurie și de bunăvoie lui Dumnezeu.

A acorda prioritate intereselor „împărăției lui Dumnezeu” aici și acum înseamnă a nu pierde din vedere obiectivul ei dincolo de istorie, întrucât manifestarea actuală a împărăției este numai parțială: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18). Așadar, „a căuta mai întâi” împărăția include dorința pentru împlinirea finală, de la sfârșitul veacurilor, când toți vrăjmașii lui Dumnezeu vor fi făcuți așternut picioarelor Sale și împărăția Lui va fi fără de sfârșit. „Împărăția lui Dumnezeu este comuniunea de viață și iubire veșnică a Prea­sfintei Treimi cu sfinții îngeri și cu oamenii sfinți care împlinesc în viața lor voia lui Dumnezeu”.

Mântuitorul Iisus nu ne interzice să gândim. Dimpotrivă, El ne poruncește să privim păsările cerului și florile pământului și să fim „cu băgare de seamă” la modul în care Dumnezeu le poartă de grijă. Dumnezeu nu ne interzice să fim prevăzători. În Sfânta Scriptură furnicile sunt mult apreciate. La fel și păsările, pe care le laudă Iisus, se îngrijesc de viitor construindu-și cuiburi, depunând ouă, clocindu-le și hrănindu-și puii. Multe dintre ele migrează în ținuturi mai calde înainte de venirea iernii (un exemplu remarcabil de prevedere chibzuită, chiar dacă este instinctivă), iar unele își fac depozite de iarnă, adevărate camere de provizii în care își depozitează insecte. Dumnezeu ne-a pus o anumită rânduială pe care trebuie, dacă nu vrem să ne distrugem, să o respectăm.

Nici creștinii nu sunt scutiți de câștigarea existenței. Nu ne putem așeza comod într-un fotoliu, cu mâinile la piept, așteptând ca Dumnezeu să ne dea de toate, fără să facem ceva. Trebuie să muncim! După cum avea să spună Sfântul Apostol Pavel mai târziu: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

Există însă o acuzație mai gravă care privește unele principii inerente creștinismului. Astfel se zice: creștinismul îndepărtează de la muncă prin îndreptarea atenției spre transcendent, spre viața viitoare și prin devalorizarea imanentului, a vieții prezente. Creștinul ar tinde spre cetatea din ceruri și ar uita de cetatea terestră și de obligațiile ei. El ar căuta să-și adune comori în cer și nu s-ar interesa de comorile de pe pământ. Aceleași efecte le-ar avea și accentuarea Providenței divine, care ar îndemna pe om să lase totul în grija lui Dumnezeu.

 A lucra are în creștinism un sens divin

Nu trebuie să uităm că Mântuitorul n-a venit în lume ca un reformator politic, social sau economic. El a venit ca să mântuiască lumea, să reveleze lumii religia și morala desăvârșită. Creștinismul va privi deci munca din punct de vedere religios-moral, nu din punct de vedere economic.

În perspectiva adamică, după ce a creat pe om, Dumnezeu a binecuvântat cea dintâi pereche, din care urma să răsară întreg neamul omenesc, și a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți pe el și stăpâniți peste peștii mării și peste păsările cerului și peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ” (Facere 1, 28). Or, stăpânirea pământului, care e misiunea originară a omenirii și manifestarea chipului lui Dumnezeu dintr-însa, se realizează mereu prin muncă. „Omul e făcut să muncească precum pasărea să zboare” (Iov 5, 7). Munca este inerentă firii omenești. După cădere, strămoșii noștri, Adam și Eva, au primit porunca să lucreze pământul: „Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Facere 3, 23).

A lucra are în creștinism un sens divin. Dumnezeu este viață absolută, iar viață înseamnă activitate. Spre a concretiza această activitate, cartea Facerii ne descrie în mod antropomorfic facerea lumii în șase zile, de la lumină, cosmos, soare, pământ, lună, până la plante, animale și om. Dar și după crearea lumii Dumnezeu este activitate permanentă pentru menținerea, conducerea și mântuirea lumii. „Tatăl Meu lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17), zice Mântuitorul. Dumnezeu este deci activitate necontenită.

Întrucât Dumnezeu este activitate creatoare, omul, chip al lui Dumnezeu (Facere 1, 26), trebuie să fie tot activitate; întrucât Dumnezeu este activitate permanentă, omul, spre a se asemăna cu Dumnezeu, trebuie să devină activitate permanentă. Orice activitate omenească este activitate teandrică, adică de colaborare între lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: atunci când ne rugăm, mai întâi trebuie îsă cerem pe cele viitoare și vom primi și pe cele de acum”. Iar Sfântul Isaac Sirul învață acestea: "Cel ce are inima scufundată cu totul întru cele pământești (...) și nu se grijește deloc de cele ce plac lui Dumnezeu, ci se ostenește cu toate cele trupești și e gol de toată virtutea (…), e cu adevărat căzut de la bine, din pricina acestei nepăsări și lucrări”.

Pr. prof. univ. dr. Simion Todoran, Facultatea de Teologie Ortodoxă - Alba Iulia