Iubirea milostivă, izvor de bucurie

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) Matei 9, 27-35:

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot ţinutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.

Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, asupra a doi orbi şi unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu insistenţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiază importanţa credinţei în primirea vindecării. „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, îi întreabă Hristos Mântuitorul pe cei doi orbi care doreau cu atâta înflăcărare să se vindece. Iar ei au răspuns: „da, Doamne!”. „După credinţa voastră, fie vouă”, le spune Iisus, şi în clipa aceea „s-au deschis ochii lor”.

Când e necesară mărturisirea credinţei?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată „au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul”.

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile psihice şi sufleteşti, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii evanghelice similare (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, cu iubirea Sa mult milostivă, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească.

În acest caz, a fost suficientă credinţa şi dragostea de aproapele a celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că El îl poate vindeca.

Orbii vindecaţi, propovăduitori ai luminii Cuvântului Întrupat

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Hristos „le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Dar ei, „ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu trâmbiţeze, să nu se laude cu vindecarea, nici să nu-L laude pe El ca fiind vindecător.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă ca, după ce săvârşim binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre minunea care se făcuse asupra lor, El arată smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este „haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru”(¹).)

Însă, după cum am văzut, ei nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât de mult bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce au cunoscut ani în şir întunericul orbirii, vindecaţi fiind, cei doi, prin propovăduirea numelui binefăcătorului lor, i-au luminat duhovniceşte atât pe oamenii contemporani lor, cât şi zecile de generaţii care au urmat de atunci şi care au aflat de această minune prin intermediul Sfintei Evanghelii.

După vindecare, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai milostivirii dumnezeieşti. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia să avem credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să cerem ca Hristos Domnul să ne vindece de orice boală, de orice neputinţă. Însă, îndată ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind binefăcătorul, vindecătorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Poporul se minuna şi se bucura, iar fariseii invidiau pe Iisus şi se întristau

Aflăm tot din Evanghelia acestei duminici că poporul se minuna şi se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu „domnul diavolilor”. Aşadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos tămăduieşte, că face minuni atât de mari, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii din inimile lor, ei nu se puteau bucura de binele pe care îl făcea Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică.

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarea concluzie: „Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”. Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate, merge în întâmpinarea poporului, nu aşteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate şi oraşe, vindeca „orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor” şi învăţa în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot aşa îi va îndemna să facă şi pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia împărăţiei şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele evanghelice, să aline suferinţa, să elibereze pe oameni din pătimiri, din situaţii grele.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei necăjiţi, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să ne dăruim lui Hristos, să devenim Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor fără adăpost, celor fără hrană şi care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu semenii lor.

Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că suntem Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, prin care El lucrează în lume pentru a ajuta pe cei care Îi cer ajutorul.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii adevărate din împărăţia cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin.

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Notă:

¹ Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. 10, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 96.