Minunea de la marginea Gadarei

Evanghelia duminicii a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Matei 8, 24-34; 9, 1

24. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

25. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?

28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.

31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

34. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

9, 1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Anul acesta, duminica a V-a după Rusalii coincide cu ziua prăznuirii Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Acesta a trăit în regatul de nord al lui Israel, în secolul al IX-lea î.Hr., pe vremea când în Israel domnea regele Ahab, căsătorit cu Isabela, fiica regelui din Tir. Zeul protector al Tirului era Baal-Melcart. Datorită Isabelei, Ahab permitea extinderea cultului lui Baal în regatul său, încât acesta a devenit cult oficial al regatului.

Aproape întreg poporul a devenit idolatru. În această situaţie, la curtea regelui Ahab apare proorocul Ilie din Galaad (ţinut situat în partea răsăriteană a Iordanului, între râul Iaboc şi lacul Ghenizaret). Ilie se înscrie pe linia profeţilor din Israel, acei eroi ai Vechiului Testament care au contribuit, pe de o parte, la menţinerea credinţei monoteiste a poporului, iar pe de alta parte, la cultivarea ideii venirii lui Mesia.

Reîntoarcerea proorocului Ilie

Nu cunoaştem amănunte privind viaţa Sfântului Ilie. Despre el se păstrează şase istorisiri în cărţile I şi II Regi. Din acestea, aflăm că Ilie a mers la regele Ahab şi l-a mustrat pentru faptul că a favorizat pătrunderea şi extinderea cultului lui Baal în Israel. Ilie va prevesti sfârşitul tragic al lui Ahab şi al Isabelei, datorită păcatelor lor, iar poporului căzut în idolatrie îi va prevesti o secetă cumplită, de 3 ani, prevestiri care s-au adeverit întocmai. Ilie va extermina preoţii lui Baal care-şi făcuseră o adevărată instituţie preoţească în capitala regatului. Urmărit de Isabela, el se va retrage în muntele Horeb, lângă Sinai, locul unde poporul evreu şi-a plămădit identitatea. De aici, va reveni în Israel numai la porunca lui Dumnezeu. Despre el se mai istorisesc câteva minuni, faptul că l-a avut ucenic pe Elisei şi că a fost ridicat la cer în chip minunat. Credinţa generală este aceea că Ilie va reveni pe pământ cu puţin înainte de judecata din urmă, spre a continua şi a-şi împlini misiunea.

Probabil că va reveni pe pământ cu forţa pe care a demonstrat-o altădată, într-o vreme când lepădarea de Dumnezeu cel adevărat va fi cvasigenerală, aşa cum era în vremea lui Ahab în Israel. Epoca lui Ahab a fost una de degradare calitativă a poporului Israel. De ce? Pentru că pe vremea regelui Roboam, fiul lui Solomon, zece dintre seminţiile lui Israel au refuzat supunerea faţă de autoritatea regelui Roboam din Ierusalim. Ruperea de Ierusalim a însemnat nu numai încetarea raporturilor politice cu un rege nedemn, dar şi ruperea raporturilor cu Ierusalimul ca cetate a lui Dumnezeu, prin urmare, îndepărtarea de sursa menţinerii în relaţia cu Dumnezeu. Iar pierderea acestei relaţii a creat condiţiile pentru decăderea în credinţe care au dus acele seminţii în pragul pierderii identităţii israelite. Aceasta arată că nu poţi conserva credinţa autentică în Dumnezeu complăcându-te doar într-o relaţie teoretică, de la distanţă cu El. Credinţa trebuie întreţinută prin relaţia complexă şi vie, cu sens, a credinţei, în relaţia cu locul şi momentul care constituie punctul central şi fundamental pentru credinţa în interiorul căreia simţi că ţi-ai regăsit normalitatea.

Ipocrizia gadarenilor

Pericopa evanghelică de la Matei 8, 28-34; 9, 1 ne arată faptul că obişnuinţa cu „absenţa“ lui Dumnezeu şi obişnuinţa cu răul îi pot face pe oameni să-l prefere mai degrabă pe satana decât pe Dumnezeu.

Fragmentul menţionat ne vorbeşte despre succesul de care predica şi faptele Mântuitorului Hristos s-au bucurat în Capernaum. Evanghelistul Matei ne relatează că Mântuitorul a hotărât ca, din Capernaum să treacă pe lac în partea de răsărit a Marii Galileii. Ajuns acolo, în ţinutul Gadarenilor, Mântuitorul este întâmpinat de doi oameni posedaţi de diavol. Aceştia locuiau în morminte şi erau atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea trece pe drumul acela.

Posedarea de diavol este ultimul stadiu al suferinţei înainte de moarte şi de iad sau stadiul cel mai de jos la care poate ajunge o fiinţă umană în care nu mai este prezent Dumnezeu. Biserica mărturiseşte că încă din viaţa aceasta oamenii pot să pregătească, atât fericirea şi bucuria împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi nefericirea şi suferinţa iadului. Împărăţia lui Dumnezeu este locul unde domneşte Dumnezeu cu tot ceea ce înseamnă prezenţa Sa; iadul este locul unde stăpâneşte satana, cu tot ceea ce presupune prezenţa satanei.

Chipurile demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor ne arată foarte clar ce înseamnă stăpânirea de diavol: violenţa, groaza, suferinţa. Cum Mântuitorul a venit să ne scape de chinurile iadului prin jertfa Sa, prin minunile săvârşite, i-a adus la normalitate pe toţi cei a căror suferinţă anunţa chinurile iadului. Cei doi demonizaţi reprezentau o categorie prin care diavolul îşi trimitea semnele prezenţei sale într-o lume care Îl scosese pe Dumnezeu din interiorul ei.

Diavolii ştiu că vor fi supuşi judecăţii, dar cei care se găseau în cei doi posedaţi considerau venirea lui Hristos prematură. Considerau că li se făcea o nedreptate că erau sancţionaţi cu alungarea din oameni înainte de timpul pe care şi-l calculaseră probabil ei înşişi. Diavolii Îl roagă pe Iisus ca, dacă îi va alunga din cei doi oameni, să le permită să intre în turma de porci care păştea pe malul lacului.

La evrei, porcul era considerat animal necurat. Prin urmare, duhurile necurate tind spre ceea ce este necurat. Duhurile rele caută trupuri potrivite răutăţii lor. Porcii însă, posedaţi de duhurile rele, s-au aruncat în lac şi s-au înecat. Permiţând demonilor să intre în porci, Mântuitorul a sancţionat ipocrizia israeliţilor care, cu toate că socoteau porcii drept animale necurate, îi creşteau pentru a-i vinde vecinilor lor neevrei. Cu alte cuvinte, ceea ce era necurat pentru ei, putea fi bun pentru alţii. Era una dintre formele în care se manifesta dispreţul gadarenilor faţă de concetăţenii lor neevrei. Acest mod de a scoate bani nu-i absolvea pe gadareni de încălcarea Legii. Erau nişte ipocriţi. Or, lui Dumnezeu nu-I este indiferent modul în care câştigăm banii şi felul prin care ne înavuţim.

Misterul din cetate

Evanghelistul ne relatează că păzitorii porcilor au alergat în cetate şi au anunţat cele petrecute. Locuitorii acesteia au venit la Mântuitorul, Căruia nu I-au imputat paguba făcută, nu l-au ameninţat, dar nici nu s-au bucurat că doi dintre concitadinii lor nu mai sufereau şi nici nu mai constituiau o primejdie pentru cei care treceau prin acel ţinut, ci l-au rugat pur şi simplu să plece din ţinutul lor.

A rămas pentru toţi exegeţii o mare enigmă de ce locuitorii Gadarei nu I-au permis Mântuitorului să intre în cetatea lor. Explicaţiile pot fi diverse. Considerăm că cea mai aproape de adevăr este aceea că locuitorii Gadarei nu puteau suporta trăirea în proximitatea supranaturalului. Nu erau pregătiţi să trăiască la alt nivel, un nivel superior din punct de vedere al demnităţii umane. Au preferat probabil să cultive necurăţii (altele decât creşterea animalelor considerate de ei necurate); au preferat să trăiască în comoditatea lor anonimă şi ipocrită, decât să-şi orienteze viaţa în funcţie de normalitatea pe care o reprezenta Hristos. Nu puteau trăi decât în limitele aşa-zisului „firesc“ pe care-l ştiau ei. Ceva deosebit, ceva mai mult, ceva superior îi incomoda. Sau poate că le era teama că, intrând în cetate, Mântuitorul ar fi fost martorul unor forme de posedare de rău mult mai hidoase decât cele care se constataseră la cei doi îndrăciţi. Poate că acolo îndrăcirea avea forme mult mai subtile, mai rafinate, forme pe care Iisus - inoportunul vizitator - n-ar fi trebuit să le cunoască. Şi dacă recunoaştem că cei doi îndrăciţi reprezentau exponenţial cetăţenii Gadarei, refuzul acestora de a-L primi pe Hristos în cetate era el însuşi o manifestare a celui rău în ei.

Pentru acel moment, nu intra în obiectivul Mântuitorului exorcizarea întregii cetăţi. Se pare că singurul său obiectiv fusese vindecarea celor doi îndrăciţi. De aceea, luând corabia, s-a întors în Caperanum.

Prietenia cu Hristos, garanţia sănătăţii sufleteşti

A fi în şi a-L avea pe Dumnezeu este un fenomen cultural, dar cu finalitate într-un demers liturgic. Pentru acest motiv, în seara zilei când a avut loc Cina cea de taină, Mântuitorul a dat poruncă ucenicilor: ,,Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“ (Lc.22, 19). Nu sunt puţini cei care neglijează astăzi tocmai acest aspect al lucrurilor: faptul că, dacă nu-L vom percepe liturgic pe Hristos, adică într-o stare de închinare şi de adorare, ne-a scăpat esenţialul din ceea ce căutăm. A-L recepta pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, mai ales cu sensibilitatea religioasă, îţi va da forţă ca lui Ilie, acea forţă care, chiar în situaţii neprielnice, îţi va oferi resursele să-ţi afirmi identitatea, tocmai pentru că Îl ai în tine pe Dumnezeu, că în tine domneşte Dumnezeu. Vei confirma că nu te stăpâneşte, nu te domină nici duhurile rele, nici propriul tău spirit infestat de necuraţiile în care te-ai fi complăcut. Din păcate, există mulţi oameni care, fie că Îl evită pe Hristos, precum gadarenii altădată, fie că Îl alungă pur şi simplu, precum locuitorii Nazaretului.

În ceea ce ne priveşte, noi ştim că El ne caută şi ni se oferă în credinţă şi în învăţătura Bisericii, în lucrările ei sacre şi, mai ales, în Sfânta Liturghie. Aici, în Sfânta Liturghie, când preotul iese cu sfântul potir şi ne îndeamnă să ne apropiem de el ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, este bine să ştim că este momentul în care Hristos ni se oferă şi este de dorit să profităm din plin de această ofertă.

Să ne pregătim să-L primim cu aceeaşi dragoste şi fidelitate cu care el ni se oferă şi să nu-l ţinem departe, precum gadarenii din Evanghelia acestei duminici.