Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Ne place acest Iisus?

Ne place acest Iisus?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 29 Ian, 2014

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) (Matei 15, 21-28)

În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sido­nu­lui. Şi, iată, o femeie ca­na­neea­ncă, din acele ţinuturi, ieşind striga zicând: Miluie­ş­te-mă, Doamne, Fiul lui Da­vid! Fiica mea este rău chi­nuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Dă-i drumul că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copii­lor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmitu­rile ce cad de la masa stăpâ­nilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Pericopei E­van­ghe­li­ei Duminicii Ca­na­ne­­e­n­cei i-am putea da un titlu: Ne pla­ce acest Iisus? Răspunsul ar pu­tea fi unul simplu: Nu la în­ce­put, dar Da la sfârşit.

Însă atâta timp cât poate e­xis­­ta un Nu cu privire la Dum­nezeu, în raportul Lui cu omul, tre­buie să analizăm în ce con­stă acest Nu. Este adevărat că mul­tora dintre noi, în funcţie de felul în care Dumnezeu răs­pun­de intereselor noastre, ne pla­ce de El sau nu ne place.

Evanghelia de azi ne poar­tă, ce-i drept, între Nu şi Da, în­să os­­­ci­laţia e dată numai de fap­tul că nu putem pătrunde în taina pe­­da­­­gogiei lui Dum­nezeu faţă de om.

Pentru a avea un răspuns la în­trebarea de la început, să a­na­lizăm textul Evangheliei, ca a­poi, în final, să descifrăm me­sa­jul lui pentru noi, cei de azi.

Cuprinsul Evangheliei l-am pu­tea împărţi în patru ta­blo­uri, în fiecare Iisus având o ati­tu­di­ne mai mult decât provoca­toa­­re şi, corespunzător acesteia, fiecă­rui tablou i-am pus şi un titlu sugestiv.

Primul tablou - Iisus insensibil?

Într-una din zilele activităţii Lui publice, Mântuitorul Hris­tos ajunge în părţile Tirului şi ale Sidonului, dintr-o ţară nu­mi­t­ă Fenicia şi care, pe vremea a­­ceea, făcea parte din provincia ro­mană a Siriei. Aşadar, Iisus a­junge într-un ţinut păgân. E­van­ghelistul Marcu, istorisind a­celaşi episod, numeşte locul Fe­nicia Siriei (Mc. 7, 26). Cei­lalţi doi evanghelişti, Luca şi Ioan, nu relatează episodul. O pri­mă întrebare care se pune es­te: S-a dus acolo Iisus în­tâm­plă­tor? Răspunsul: Desigur, Nu! Dar pentru cine şi de ce s-a dus acolo, vom vedea în cele ce urmează.

Atenţia Evanghelistului Ma­tei este reţinută de o mamă în­du­rerată, care îl întâmpină pe Ii­sus pe cale. Era păgână, în­chi­nătoare la idoli, dispreţuită a­­şadar de evrei. Conform E­van­ghe­listului Marcu (7, 24), ea L-a întâlnit pe Iisus într-o casă, un­de El se găsea, şi nu pe cale. Dar evangheliştii nu se con­tra­­zic. Probabil, în prima fază, ea Îl întâlneşte pe Iisus într-o ca­să, amănunt pe care îl reţine Mar­cu, urmând apoi ca celelal­te scene descrise de Matei să se fi petrecut pe drum, după ce Iisus părăsise casa respectivă. În felul acesta cei doi evan­ghe­lişti se completează reciproc.

Dar vestea despre faptele mi­nunate săvârşite de Învăţ­ă­to­rul galileean ajunsese, se pa­re, la cunoştinţa femeii canane­en­ce. Când auzi că profetul a­ce­la vindecă orice fel de boală în popor, o rază de nădejde se a­prin­sese în sufletul ei. Avea a­ca­să o fiică bolnavă, chinuită d­e un diavol. Nu ştim dacă mai a­vea copii sau nu. Evangheliştii nu ne spun. Dar durerea unei ma­me pentru copilul ei este a­ce­eaşi, indiferent dacă e îm­păr­ţi­tă pentru unul sau pentru mai mulţi.

Copleşită, aşadar, de durere, a­leargă la Iisus şi-I strigă: „Ai mi­lă de mine, Doamne, Fiul lui Da­vid!, fiica mea este rău chi­nu­it­ă de un demon“. Modul de a­­dresare este interesant. De un­de ştia ea oare de titlul Fiul lui David? Potrivit informaţiei E­vanghelistului Marcu (3, 8), la Iisus au venit cândva şi iudei din ţinutul Tirului şi al Sido­nu­lui. Este foarte posibil ca femeia să fi auzit de la ei acest titlu mesianic.

Dar Iisus o ignoră. Se face că nu o aude. Pare insensibil la stri­­gătul plin de durere al unei ma­me. Acest Iisus nu ne place! Şi, de ce să nu o recunoaştem, ne descumpăneşte, ne contra­ri­a­ză, ne scandalizează! Cum? Dum­nezeu trece nepăsător pe lân­gă glasul stins de durere al u­nei mame aflate în nevoie? Cum trebuie acum să în­ţele­gem cuvintele Sale: „Pe cel care vi­ne la Mine nu-l voi scoate a­fa­ră!“ (In. 6, 37)? De un astfel de Dum­­ne­zeu parcă nu avem ne­vo­ie!

Cu toate acestea, mama con­ti­­nuă să-L urmeze şi să-L roa­ge cu neobosită stăruinţă şi spe­­ranţă.

Dar Iisus tăcea nu pentru că nu auzea, sau pentru că ar fi fost insensibil, ci pentru că prin tă­cerea Lui El urmărea mult mai mult decât un răspuns ime­diat. Îi avea în vedere şi pe Apostoli. De aici începea să le dea o lecţie la care ei nici nu se gân­deau. Şi pentru urmă­toa­re­le două tablouri, cananeeanca ie­se din scenă. Rămân doar A­postolii.

Al doilea tablou - Iisus refuză mijlocirea

Nedumeriţi de atitudinea În­văţătorului lor, cu care nu erau deloc obişnuiţi, Apostolii se apropie de El şi-L roagă, zi­când: „Elibereaz-o, că strigă în ur­ma noastră“. Marcu omite in­­tervenţia ucenicilor. Nu ştiu cât de mult a smuls din sufletul A­postolilor încercarea de mij­lo­ci­re, compătimirea pentru du­re­­rea acelei mame, refuzată de Iisus, cât frica de ceea ce se pe­tre­­cea cu ei pe pământ str­ăin: oa­meni mulţi în jurul lor, stri­gă­tul unei femei, posibile re­ac­ţii dure la adresa lor, ca evrei, dat fiind dispreţul acestora din ur­mă faţă de păgâni etc. Într-un cuvânt, Apostolii se vedeau stră­ini, singuri şi fără siguran­ţă pe un pământ păgân. Pe toa­te acestea Iisus părea a nu le lua în calcul.

Al treilea tablou - Iisus îşi declină competenţa

Vrând totuşi să le dea un răs­puns, Iisus le spune: „Nu sunt trimis decât la oile cele pier­dute ale casei lui Israel“. Par­că le-a mai venit inima la loc Apostolilor. Auzind acestea, vor fi uitat pericolul. Îşi vor fi zis: Ne place de Învă­ţă­to­rul nos­t­ru! E evreu ade­vă­rat! A ve­nit doar pentru noi! Dar atunci ce căutăm noi aici?, se vor mai fi întrebat. Şi astfel, în mintea lor a mai ră­mas totuşi un semn de întrebare. Dilema nu i-a pă­ră­sit total. Şi răspunsul încă în­târzia.

Al patrulea tablou - După un cuvânt de plumb, Iisus dăruieşte ca Dumnezeu

În al patrulea tablou, mama ca­naneeancă reintră în scenă. Cu un ultim efort, adunându-şi pu­terile, cade la picioarele lui Iisus şi-I zice: „Doamne, a­ju­tă-mă!“ Pentru câteva clipe s-a făcut tăcere. Până în mo­men­­tul acesta încă nu vorbise cu ea. Aşteptau toţi reacţia lui Ii­sus. Şi ea a venit, dar a căzut ca un plumb pe inima mamei. Nu şi pe cea a Apostolilor.

Din gura lui Iisus se aud cu­vin­­te grave. Prea grave! Cu­vin­te ca de gheaţă! Nu seamănă cu ceea ce ştim despre Iisus şi aş­teptăm de la El, ca Dum­nezeu. Iată ce consemnează E­van­­ghelistul: „El însă, răspunzând, i-a zis: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor»“.

Apostolii triumfă. Naţiona­lis­­mul lor, ca evrei, e aprobat. Dar curând triumful lor se va pre­face-n umilinţă. Vor primi lec­ţia pen­tru care se găseau a­co­­lo.

Ofensată, jignită, mama nu ce­­dează. Nu se simte umilită, jig­nită. Crede în continuare în A­cela care doar aparent jig­neş­te, doar trecător trece cu vede­rea, doar pedagogic pare că nu as­cultă, doar temporar refuză. Şi cu o logică ce taie orice argu­men­­taţie, aprobă cuvintele de plumb ale lui Iisus: „Aşa este, Doam­ne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la ma­sa stăpânilor lor“.

Cu alte cuvinte, ea I-a spus lui Iisus: Aşa este! Sunt un câi­ne, dacă aşa cred evreii despre mine, dar eu mă mulţumesc şi cu o fărâmitură, dacă mai mult nu pot primi. Oferă-le pâinea lor, evreilor, dacă pentru ei e pre­gătită, şi mie dă-mi doar o fă­râmitură. O fărâmitură a lui Dum­nezeu e cât un cuptor ma­re de pâine al oamenilor. O fă­râ­mitură din darul lui Dum­nezeu e cât tot darul adunat la un loc al oamenilor.

Fascinat de această logică, stă­­ruinţă şi credinţă, Iisus răs­pun­de: „O, femeie, mare este cre­dinţa ta; fie ţie precum vo­ieş­ti!“

Acum se dezleagă, pe de o par­­te, lecţia oferită ucenicilor, iar pe de altă parte, se arată roa­de­le credinţei stăruitoare, du­pă con­stante refuzuri anteri­oa­re.

Ucenicii înţeleg că Domnul i-a dus acolo pentru a vedea că El a venit nu numai pentru evrei, ci şi pentru păgâni, uni­ver­­salizând mesajul Său, şi că în rândul păgânilor a găsit chiar mai multă credinţă, mai mul­tă smerenie, mai multă în­cre­dere, mai mult devotament de­cât în Israel. Prin urmare, na­ţionalismul lor exagerat şi or­g­olios trebuie părăsit, iar ati­tu­dinea lor faţă de neevrei, so­co­­tindu-i câini şi spurcaţi, schim­bată din temelii.

Aşadar, cuvintele lui Iisus nu trebuie înţelese ca fiind pă­re­rea Lui despre cananeeni, ci ca repetate tocmai pentru a le do­vedi absurditatea. Prin în­suşi faptul că S-a dus şi în acele ţi­nuturi, Iisus a arătat că vrea să deschidă o nouă perspectivă de înţelegere, că are ceva de spus şi despre cei de acolo.

Ca răsplată, mama canane­ean­că nu primeşte numai ceea ce cere - sănătatea fiicei ei -, ci chiar mai mult: fiica ei să fie a­şa cum ea voieşte. Şi numai o ma­mă ştie cel mai bine cum să fie copilul ei. Ea n-a primit-o nu­mai sănătoasă, ci şi de dia­vol eliberată.

Şi Evanghelistul încheie re­la­tarea minunii, spunând: „Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“.

În tabloul cinci suntem noi cu mesajul „Evangheliei Ca­na­ne­encei“, direcţionat spre două te­me, deşi ele sunt multiple:

Manifestarea lui Dumnezeu faţă de unul devine lecţie pentru altul

Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a în­semnat o lecţie pentru Apos­to­lii evrei. Ei sunt martorii u­nor scene care păreau a le favo­ri­za crezul lor despre păgâni şi sa­tisfacţia arogantă de popor a­les. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De a­cum, ei vor trebui să-i judece alt­fel pe păgâni, iar lecţia în­vă­ţa­tă în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi bene­fi­­ciarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om de­vine lecţie pentru altul, nu nu­mai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ce­ea ce nu înţelegem din viaţa noas­tră poate fi lecţie pentru al­­ţii, iar ceea ce vedem şi nu în­ţe­legem la alţii, poate ju­de­cân­du-i greşit, înseamnă lecţie pen­tru noi? Dacă nu ne-am gân­dit, să înţelegem de azi că vor­birea lui Dumnezeu a­dre­sa­tă altuia, şi pe care adesea nu o în­ţelegem, poate fi un mesaj pen­tru noi. Poate aşa vom înce­ta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi.

Dumnezeu nu ne refuză, ci doar ne amână

O anonimă cananeeancă a in­trat în istorie pentru că a stat de vorbă cu Iisus. Dar oare nu­mai pentru aceasta? Ce-a fă­cut ea extraordinar, ca Biserica să-i dedice o duminică pe an şi să-i perpetueze astfel amin­ti­rea în istoria creştinismului pen­tru totdeauna?

Răspunsul este: ea n-a făcut ce­va deosebit, dar cu toate a­ces­tea, a făcut totul pentru ea, pen­tru fiica ei, şi în cele din ur­mă pentru noi, cei de azi - a con­tinuat să creadă în Dum­nezeu, fără să cedeze nici o cli­pă atunci când se părea că A­ces­ta a părăsit-o definitiv, a re­fu­­zat-o irevocabil, iar la oameni so­luţie nu mai exista.

Ea n-a cedat ispitei de a re­nun­­ţa să mai ceară ceva acolo, pe pământ cananeean, unui iu­deu care o refuza, ori imboldului de a se îndepărta definitiv de Cel ce părea că o insultă pu­blic.

A stăruit în a crede că ceea ce cere bine în cele din urmă va pri­mi, iar Cel ce poate totul, când va şti El că trebuie să o fa­că, se va milostivi. Răspunsul a fost pe măsură: vocativul excla­ma­­tiv exprimat de Domnul - „O, femeie!“ - este absolut unic în Evanghelii. Tot unic e şi ad­jec­­tivul „mare“ din sintagma „ma­re este credinţa ta“. Şi tot aşa, nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, su­pre­ma învoire: „fie ţie precum vo­ieşti“. Domnul o răsplăteşte din prea­plin, boiereşte, îndesat şi îm­părăteşte.

E o lecţie pe care mama pă­gâ­nă ne-o predă nouă tuturor: în­crederea în Dumnezeu, mai ales atunci când El pare că re­fu­­ză şi stăruinţa în a aştepta un răspuns de la El, mai ales a­tunci când ar părea că acesta nu mai vine. De trei ori cererea ei a fost respinsă. Dar tot de-a­tâ­­tea ori femeia a stăruit, s-a în­­crezut, a aşteptat răbdătoa­re.

Pentru mulţi creştini a se ru­ga înseamnă a-I prescrie lui Dum­nezeu reţete să-i vindece du­pă părerea lor, să le împli­neas­­că cererile după aştep­tă­ri­le lor, să pedepsească după vo­in­ţa lor şi să miluiască după cre­zul lor. Ar fi un dezastru total dacă Stăpânul cerului şi al pă­mântului ar acţiona după prescripţiile noastre.

E bine să ştim că aici, pe pă­mânt, noi nu vedem întotdea­u­na clar ce e bine şi ce e dă­u­nă­tor pentru noi. De multe ori răs­punsul imediat al Tatălui ce­resc poate să nu ne placă, poa­te să ne dezamăgească, aşa cum va fi dezamăgit-o şi pe ca­na­neeancă refuzurile repetate ale lui Iisus.

Nu de puţine ori răspunsul la rugăciunile noastre poate să fie opusul la cele ce am cerut.

Cu toate acestea, indiferent de răspuns, apelul cerului la noi nu e decât pozitiv, întotdea­u­na.

Cuvintele unui înţelept scrii­tor apusean sunt memorabile în acest sens: „Am cerut lui Dum­nezeu putere ca să po­run­cesc. El m-a făcut slab ca să în­văţ a mă supune. I-am cerut să­nătate să pot isprăvi multe, mi s-a dat boala ca să împlinesc lu­cruri mai bune. Bogăţie L-am ru­gat să-mi dea, ca să fiu fe­ri­cit. Mi s-a dat sărăcia ca să ră­mân înţelept. Onoare am cerut ca să fiu lăudat de oameni, de­ve­­nit-am umilit ca să simt ne­voia ajutorului lui Dumnezeu“.

E important să ne încredem în Domnul chiar şi atunci când nu întrezărim răspunsurile Lui şi nu le vedem rostul pe moment! „Aruncările în credinţă“ sunt întotdeauna salvatoare.

O întâmplare, petrecută un­de­­va, e ilustrativă în acest sens: O casă mare, cu mai mul­te etaje a luat foc. Toţi locatarii au reuşit să fugă şi s-au salvat. Doar un copilaş de vreo 4 a­ni­şori a mai rămas înlăuntru, uitat fiind de cei ai casei în în­văl­mă­şeala creată. Când a încercat şi el să coboare pe scară, fumul şi focul ajunseseră până a­proa­pe de el. Se întoarce în ca­me­ră şi aleargă speriat la fe­reas­­tră, începând să strige du­pă ajutor. De jos, tatăl care l-a vă­zut, dar care nu mai putea să urce la el din cauza focului şi-a fumului, i-a strigat: „Arun­că-te pe geam, că eu sunt aici şi te prind în braţe“. Copilul a răs­puns: „Dar eu nu te văd. Cum să mă arunc?“ Şi tatăl i-a răs­puns: „Dar eu te văd. A­run­că-te cu curaj şi încredere“. Şi co­pilul s-a aruncat, iar braţele sal­­vatoare ale tatălui l-au prins.

Nu ştiu cât de adevărată es­te această întâmplare pe care am citit-o într-o carte de pre­dici, dar tâlcul ei ne poate fi de fo­los. Chiar dacă nu-l vedem pe Ta­tăl, întotdeauna, prin ceaţa vie­ţii, să ne aruncăm cu în­cre­de­re în braţele Lui salvatoare. El întotdeauna ne vede!