Ospățul lui Dumnezeu ne face să vedem totul prin ochii Lui

Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiți la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

Ce drag îi era Mântuitorului să ne vorbească în pilde! Parcă era bucuria Celui care ne vedea ca pe niște copii, care nu eram în stare să primim adevărul în toată puterea lui și atunci îl îmbrăca într-o povestioară. Pe de altă parte, Hristos încearcă să ni-L prezinte pe Dumnezeu nu ca pe un stăpân dur și exigent, așa cum îl percepea omul vechi-testamentar, ci ca pe un Părinte care își cheamă copiii la masă, ca un Prieten care își așteaptă prietenii la cină. O altă relație între om și Dumnezeu. Hristos venise să plinească Legea veche, adică să o explice în toată profunzimea ei. Era o reluare a dialogului din raiul pierdut. Iar forma de apropiere de om, care îi era dragă lui Dumnezeu, era pilda. Așa ne vorbește Dumnezeu, ca să nu ne supere. Vorba părintelui Nicolae Steinhardt: Ce boier este Dumnezeu!

Hristos insistă pe ideea de masă, care implică și hrana, și comuniunea. La masă oamenii își alintă trupul și sufletul. La masă oamenii trăiesc în bucurie și comuniune. Masa înseamnă o revenire la starea în care oamenii se privesc în ochi. De aceea, când Dumnezeu le spune această pildă este ca o recuperare a acelei prezențe față către față cu creația și mai ales cu omul. Când omul păcătuiește, își ascunde fața și privirea. Fuge pentru că nu mai are chip de comuniune, totul s-a întunecat.

Cina inspiră la comuniune, nu la concurență

Masa la care ne cheamă Dumnezeu este comuniunea cu El, este locul unde Îl privim și dialogăm cu El. Aceasta era starea raiului: să te hrănești din harul Lui, în comuniune cu El. Dumnezeu ne cheamă spre adevărata hrană. Pentru a pregusta raiul, El ne-a dat euharistia, însă comuniunea cu El este mult mai vastă. În momentul în care ne împărtășim cu El, de fapt ne cuminecăm cu toată creația. Totul devine diafan pentru noi, totul devine o revelație a lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta este cina la care ne așteaptă Dumnezeu: cea în care nu doar hrănim un trup, ci o existență. În ospățul lui Dumnezeu vedem totul prin ochii Lui. Creația apare altfel la masa lui Dumnezeu. Semenul este fratele meu și nu concurentul meu, ci complementarul meu. Cu el mă completez pe drumul veșniciei. Creația este locul teofaniei permanente, unde Îl găsesc pe Dumnezeu în opera Lui și în pronia Sa divină. Chemarea la ospăț este chemarea adresată de Dumnezeu către fiecare dintre noi. Și fiecare, aproape fiecare, ne găsim una dintre cele trei scuze: materia, puterea și plăcerea trupească.

Scuzele omului și refuzul cinei Domnului 

Materia sau ogorul din pildă înseamnă lepădarea lui Dumnezeu pentru materie și bani, pentru lucrurile efemere care sclipesc trecător. Și Doamne, mulți și-au făcut din bani și avere un zeu al zilei și al vieții! Este atât de înșelător acest pseudodumnezeu, care nu satisface, ci întărește permanent o sete de „mai mult”! Avem o istorie întreagă de lupte pentru pământ, în care au murit milioane de oameni nevinovați. Morți fără a-și dori această moarte nemartirică.

Puterea sau funcția (tema celor cinci perechi de boi) reprezintă o altă tentație care macină omul de o istorie întreagă. Atâtea sforării pentru a urca pe scara puterii, atâta violență, în care omul a trăit o permanentă stare de concurență! Pentru această efemeră putere au fost asasinați mii și mii de contra­candidați, care nu aveau altă vină decât că își doreau și ei aceeași putere. Și lucrurile acestea nu s-au întâmplat doar în spațiul unei gândiri păgâne, ci chiar în lumea creștină, unde regii și-au ucis frații pentru un nenorocit de tron, care până la urmă le-a adus și lor o viață tumultuoasă și o moarte violentă. Dumnezeu nu i-a creat pe oameni să fie concu­rențiali, ci complementari. Fiecare se ajută și se completează, ca într-o mare familie. Din păcate, toată gândirea socială este marcată de această concurență din copilărie până la bătrânețe. Copilul este educat (mai degrabă dresat și asmuțit) să fie primul la învă­țătură sau la sport. Această competiție păgubitoare merge până când omul închide ochii. Dumnezeu însă ne-a făcut să ne completăm unii pe alții, nu să ne concurăm. Fiecare este necesar pentru celălalt, iar cea mai mare necesitate a noastră este Dumnezeu. 

În fine, plăcerea trupească distruge omul, distruge familii și mai ales copii. Statisticile psihologilor susțin că drama cea mai mare pentru un copil, după durerea morții, este divorțul părinților. Un copil suferă atât de mult atunci când părinții se despart, încât numai moartea lor este mai dramatică pentru el. Iar modul copiilor de a reacționa este atât de dur și de dureros, încât profesorii parcă nu mai știu cum să le aline durerea. Devin agresivi și nimic nu îi mai face fericiți. Pentru ce? Pentru acele minute de păcat trupesc, care duc apoi spre distrugerea întregii vieți, dar nu numai a ta, ci și a celor dragi de lângă tine. 

În lumea de azi, Dumnezeu poate dialoga cu prea puțini oameni

Atracția nimicului material, mândria trecătoare a scaunului sau a funcției și plăcerea minutului sunt acele păcate care îl fac pe om să se idolatrizeze pe sine și nu să Îl caute pe Dumnezeu. Societatea noastră parcă nu își mai cunoaște sensul veșniciei ei. Trăim ca niște oameni fără busolă, fără orientare. Trăim din păcate doar momentul, doar minutul, fără să cunoaștem veșnicia lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este permanentă. Din toate colțurile creației, Dumnezeu ne cheamă la masa Lui, ne cheamă să stăm de vorbă cu El, să îi privim strălucirea taborică și să vorbim cu El. 

Lumea este tot mai monologală, nimeni nu vorbește cu nimeni, doar socializează. Nu știu ce înseamnă acest verb și nici nu vreau să știu, câtă vreme tinerii au cel mult în fața lor un ecran pe care se plimbă cu degetele și nu au un chip de persoană umană cu care să intre în dialogul sfințeniei. Care este misiunea noastră, a tuturor? În primul rând să ne conștientizăm de frumosul pus în noi de către Dumnezeu, încă din crearea noastră în pântecele mamei. Suntem acei unici, acei frumoși, pe care Dumnezeu îi iubește la fel. Fiecare are parte de iubirea și darurile Lui, indiferent de cum ne arată trupul sau culoarea pielii. În fiecare din noi, Dumnezeu a pus acea lumină sfântă care ne arată drumul spre El. Depinde dacă facem din acea lumină un felinar al drumului sau o punem sub obrocul egoului.

Omul care nu mai colindă îmbătrânește înainte de vreme

Ne pregătim pentru Nașterea Domnului. Steaua de lumină de la Betleem a fost un înger de lumină, care a evitat cetatea păcatului de la acea vreme, Ierusalimul, unde stăpânea omul care se făcuse pe sine un zeu și care iubea și pământul, și tronul, și plăcerea, Irod. Fiecare avem un înger de lumină trimis să ne devină stea călăuzitoare care ne conduce spre masa lui Dumnezeu, spre comuniunea cu El. Colinda ne cheamă, deși parcă nu o mai auzim ca altădată, când în orice magazin cineva cânta o colindă, fie și la radio sau internet. Parcă simțim din partea oamenilor o rușine sau o delăsare de a mai cânta colinde, deși consider că omul care colindă redevine copil curat la suflet.

Colinda este cântecul copilului din noi. Omul care nu mai colindă îmbătrânește înainte de vreme. Cu durere simt că am devenit niște bătrâni fără cărare și fără sens, pentru că sensul ni-l oferă doar Pruncul Betleemului și masa Tatălui ceresc. Mergem orbește pe poteci, care vin de nu-știu-unde și se îndreaptă spre un nu-știu-ce. Este timpul să ne revenim ca și fiul rătăcitor. Dumnezeu așteaptă acel mă voi scula și mă voi reîntoarce la Tatăl meu, ca în momentul următor să ne ia în brațe și să ne pună la masa Lui. Nu este o trudă mare să vrei să te întorci la Dumnezeu și la masa Lui. Fiecare dintre noi avem această șansă, căci masa lui Dumnezeu se află întinsă pe fiecare Sfântă Masă de Altar. Haideți să mergem la masa veșniciei Lui și a noastră! Amin!