Podoabele drepților: Credința puternică și o viață plăcută Domnului

Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25

Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și pe frații lui; Iuda a născut pe Fares și pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram; Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon; Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei; Iesei a născut pe regele David; David a născut pe Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa; Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia; Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia; Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amos; Amos a născut pe Iosia; Iosia a născut pe Iehonia și pe frații lui, la strămutarea în Babilon. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor; Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Ahim; Ahim a născut pe Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos. Așadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; și de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri. Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, Mama Sa, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind și nevrând s-o vădească, a voit s-o lase, în ascuns. Și, cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci Cel zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul, care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu“. Și, deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat la el pe logodnica sa. Și, fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus.

Zilele dinaintea Crăciunului sunt încărcate de multă emoție și sunt la fel de ­frumoase ca zilele de praznic. Fiecare dintre noi se pregătește atât cu cele materiale, cât și cu cele duhovnicești, să întâmpine sărbătoarea Nașterii Domnului, eveniment cu adevărat nou și important pentru omenire. Trecând peste banalele cumpărături, înnoiri de tot felul, ­împodobiri și luminițe, ­este bine să ne oprim puțin și să ne gândim la cine a fost acest Iisus Hristos, care a schimbat într-un mod fundamental fața lumii. În jurul Acestuia s-a scris istorie, s-au creat atâtea opere de artă, s-a modificat numărătoarea anilor și mai ales au apărut un nou mod de a fi și un nou neam: creștinii. Acest neam duhovnicesc din ­care facem și noi parte, ­fără să avem vreun merit, are marele dar de a fi ­continuatorul neamului ales. Căci fii ai lui ­Dumnezeu nu sunt doar cei care se trag biologic din Avraam, ci toți cei care trăiesc în credința lui Avraam, adică se încred în Dumnezeu și se silesc să trăiască după voia Sa.

Genealogia Mântuitorului și simbolismul ei

Despre Avraam și alți strămoși din vechime aflăm, astăzi, ascultând lecturile din Sfânta Evanghelie și din Apostol. Ambele fragmente din Sfânta Scriptură ne vorbesc despre perioada cea frumoasă și tulburătoare a Vechiului Testament, deci, dinaintea venirii Domnului Hristos pe pământ. În fragmentul din Epistola către Evrei, scriitorul inspirat ne amintește mai întâi de Avraam, care a fost dispus să renunțe la pământul natal și la rudele sale doar pentru că Dumnezeu i-a promis un alt pământ, al făgăduinței, unde de asemenea a locuit vremelnic, pentru că nu și-a legat inima de cele de aici, dorul său fiind la Cer, unde este „cetatea cu temelii puternice, al cărei meșter este Dumnezeu” (Evrei 11, 10). Această credință a celor vechi față de Creator i-a ajutat mult să răzbată prin greutățile vieții. În Apostol am auzit, de asemenea, despre faptele minunate pe care le-a adus cre­dința în viața oamenilor: biruința asupra stăpânirilor necredincioase, înfăptuirea dreptății, ridicarea firii omenești deasupra stihiilor și a fiarelor sălbatice, dar și multe minuni, cum ar fi învieri din morți și biruințe surprinzătoare asupra unor vrăjmași. Dar credința celor din Vechiul Testament i-a ajutat să îndure și marginalizarea celor din jur, prigoane, pribegii și chiar ucideri. Răsplătirea acestor greutăți și așteptări trăite în fericita credință a fost salvarea sau mântuirea oamenilor de vechiul blestem al înstrăinării de patria cerească, prin venirea pe pământ și întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Fragmentul din Sfânta Scriptură este de fapt primul capitol din Evanghelia scrisă de Sfântul Matei. Este vorba despre o genealogie a Domnului Hristos, așa cum era obiceiul de a se alcătui la poporul evreu, dar și la alte popoare antice. Cu toate că ascultăm cu acest prilej o mulțime de nume, este totuși important să men­ționăm că nu avem aici o listă completă a înaintașilor Mântuitorului. Unii specialiști în studiul Sfintei Scripturi ne spun că Sfântul Matei nu se limitează la a reda o listă perfectă și completă a genealogiei lui Hristos, prezentă de altfel cu ușoare modificări și la Sfântul ­Luca, ci el are în vedere și o serie de simbolisme foarte profunde și semnificative față de ceea ce avea să însemne credința creștină. De pildă, se pomenește de trei rânduri de nea­muri a câte paisprezece generații. Acest paisprezece este multiplul numărului șapte, care în Sfânta Scriptură înseamnă plinătate, desă­vârșire. Cu alte cuvinte, evanghelistul dorește să ne spună că succedarea acestor gene­rații a dus la „plinirea vremii”, când omenirea a fost pregătită să primească venirea pe pământ a lui Mesia, Cel în care toți înaintașii Săi își găsesc împlinirea. Pe lângă aceasta, majoritatea numelor din genealogie au câte un simbolism important, vorbindu-ne, de pildă, despre rugăciune (Salatiel), demnitate (Abiud), trezire (Eliachim), dreptate (Sadoc), frățietate (Achim), ajutor divin (Eleazar) sau dar (Matan), adică termeni în care a constat, în mare măsură, relația dintre Dumnezeu și om în Vechiul Testament. Înseși primele cuvinte ale listei genealogice, „Cartea ­nea­mului lui Iisus Hristos” (Matei 1, 1), ne amintesc de ­„Cartea ­neamului lui Adam” ­(Facerea 5, 1), vrând parcă să facă o legătură între Adam și Hristos, adică să ne arate că Domnul Iisus este noul Adam, începătorul unei noi umanități, sau al unui nou neam, al creștinilor, născut nu din firea păcătoasă, ci de la ­Dumnezeu ­(cf. Ioan 1, 13).

Această genealogie este cu adevărat inedită pentru că nu urmărește o linie strict biologică. Ea este de fapt spița neamului dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei, care, știm cu toții, nu era tatăl natural al lui Iisus, ci unul adoptiv. Însă este bine de știut că la evrei filiația pe linie legală, prin adopție, avea aceeași valoare în ceea ce privește consecințele pentru moștenitor ca și filiația naturală. Cu atât mai mult cu cât unii părinți și scriitori bisericești, cum ar fi Sfântul Ignatie Teoforul (în Epistola către Efeseni) și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (în Dialogul cu iudeul Trifon) spun că și Fecioara Maria era din neamul lui David, așa cum de altfel măr­turisește și Tradiția Bisericii. Însă o surpriză cu adevărat neplăcută și inexplicabilă pentru iudei a fost includerea în această listă a unor femei, lucru nemaiîntâlnit în alte genealogii prezente în Vechiul ­Testament. Și nu fără vreo semni­ficație, nici una dintre aceste femei nu reprezintă o pildă de sfințenie și dreaptă credință. ­Singură moabiteanca Rut ne dă o pildă de fidelitate față de soacra sa, care înseamnă fidelitate față de poporul lui Dumnezeu, însă nici ea nu era de neam israelit. Dar nu numai astfel de femei sunt prezente în genealogie, ci și unii împărați ai lui Israel, care au susținut idolatria. Sfântul Ioan Gură de Aur face o întreagă pledoarie, în Omiliile la Matei, despre cum Dumnezeu, prin această genealogie a lui Mesia, a „spulberat îngâmfarea iudeilor”, care, cu toate că au fost mândri și infideli, au căutat să-și întrețină o bună imagine și o poziție privilegiată și exclusivistă față de alte neamuri și credințe: „Ce faci, omule? Îmi vorbești ­despre istoria unei împreunări nelegiuite? (se referă la Iuda și Tamara) Și ce-i cu asta? Dacă aș face genealogia unui om vestit, de bună seamă că aș trece sub tăcere astfel de strămoși. Dar când fac genealogia lui Dumnezeu întrupat, trebuie nu numai să n-o ascund, ci s-o pun în auzul tuturor, spre a arăta puterea lui Dumnezeu și purtarea Sa de ­grijă. Că pentru asta a venit ­Hristos pe pământ, nu ca să fugă de ocările noastre, ci ca să le nimicească. Nu este drept să ne minunăm numai că S-a făcut om, ci că a voit să aibă astfel de neamuri, că nu I-a fost rușine de păcatele noastre”. Tot în acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur îi laudă și pe magi, ca pe un fel de reprezentanți ai neamurilor ­străine, ai unor popoare care s-au arătat în bună parte mai receptive la primirea lui Mesia decât iudeii. Sfântul Părinte îi dă ca pildă de urmat pe magi, ca iudeii să asculte măcar de aceștia, dacă n-au fost în stare să asculte de profeți (Sf. Ioan Gură de Aur, ­Cuvânt la Nașterea Domnului).

Această pedagogie dumnezeiască ne arată că Domnul Hristos a venit atât pentru iudei, cât și pentru păgâni, atât pentru cei drepți, cât și pentru cei păcătoși. El își asumă vindecarea firii omenești așa cum este ea în starea ei reală, nu idealistă, stare care include deopotrivă căderea și păcatul. De asemenea, Sfântul Matei, care adresează această Evanghelie mai ales iudeilor, dorește să arate că exclusivismul apar­te­nenței la un neam ales, dar și absolutizarea cu orice preț a tuturor instituțiilor omenești, nu este, totuși, cheia cea mai duhovnicească de abordare a lucrurilor. De ce? Pentru că astfel confundăm aceste înfăptuiri omenești cu realitatea ultimă și omul riscă să se așeze într-o suficiență de sine care Îl exclude sau Îl minimalizează pe Dumnezeu. Este esențial de conștientizat, iară și iară, că singura realitate absolută este ­Dumnezeu, iar convențiile noastre omenești, ­oricât de bune ne-ar părea, sunt limitate și relative. Această ispită a îndrep­tățirii de sine pentru ­merite care ne aparțin mai mult sau mai puțin este de multe ori sancțio­nată în Sfânta Scriptură, unde vedem că Bunul Părinte ­ceresc dorește să ne tragă aspirațiile mereu la El, Cel care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6) și singurul ­doritor de bine al oamenilor.

Hristos, Viața și ­Învierea neamului nostru

Slujba din această duminică ne revelează și alte înțelesuri ale sărbătorii Sfinților Părinți după trup ai Domnului. Paremiile, lecturile vetero-testamentare de la Vecernia din ajun sunt extrase din cărțile biblice Ieșirea și ­Deuteronom. În prima paremie se amintește despre dreptul ­Melchisedec, ca unul care era „preotul Dumnezeului celui Preaînalt” și al cărui neam nu se cunoaște. El este prototip al lui Hristos, „Marele Preot”, care s-a născut din mamă fără de tată sub vremi și din tată fără de mamă mai înainte de toți vecii. Paremia amintește și de Avraam, care prin credința sa nu este numai al ­iudeilor, ci și al tuturor celor cre­din­cioși. A doua paremie ne vorbește despre fiii lui Israel care s-au înmulțit și astfel a fost nevoie de rânduirea unor conducători ­asupra lor. Mulți dintre cei menționați în genealogia Mântuitorului au fost conducători ai ­acestui popor numeros, premergător neamului creștinesc, popor binecuvântat care, sub conducerea părinților și a păstorilor sufletești, s-a înmulțit în chip minunat de la o margine la alta a pământului. A treia paremie ne vorbește ­despre neamul pe care Domnul l-a ales, adică ­neamul lui Israel, de asemenea continuat în iconomia lui ­Dumnezeu de noul popor ales, creștinii.

În mod inspirat și complementar, Slava de la Litie adaugă la lista Părinților și pe alți vrednici drepți din Vechiul Testament: „Veniți, iubitorilor de prăznuire, să lăudăm întru cântări adunarea Părinților: pe strămoșul Adam, pe Enoh, Noe, Melchisedec, Avraam, Isaac și pe Iacob; iar după Lege pe Moise și pe ­Aaron, pe Isus al lui Navi, pe ­Samuel și pe David, cu aceștia împreună și pe Isaia, ­Ieremia, Iezechiel, Daniel și pe cei doisprezece profeți. Și, odată cu ei, pe Ilie, Elisei și pe toți ceilalți; ­pe ­Zaharia, Botezătorul Ioan și pe toți cei ce au propovăduit pe ­Hristos, Viața și Învierea ­neamului nostru”. Această completare o găsim și în Sinaxarul zilei, unde, în afară de cei din genealogie, sunt pomeniți și alți drepți, profeți, precum și soțiile unora dintre ei, dar și alte femei importante, cum ar fi: Mariam, Debora, Saraftia, cea care l-a hrănit pe Sfântul Ilie, ­Iudita, ­Estera, Ana, mama profetului Samuel, și Suzana.

Stihira a treia de la Stihoavna Vecerniei amintește că „a venit mântuirea oamenilor ca să cheme din nou pe credincioși”. Această idee este prezentă și în prima sedealnă de la Utrenie, unde ­Hristos „cheamă din nou pe toți cei din lume”, dar și în cântarea a 5-a de la Utrenie, unde se pomenește de mântuirea „celor înstrăinați”. Aceste cugetări subliniază faptul că oamenii se înstrăinaseră de Dumnezeu prin păcat și prin idolatrie. Domnul a trimis pe oamenii Săi, pe profeți, care au chemat de multe ori la schimbarea vieții, însă acum a venit El Însuși pe pământ ca să aducă neamul omenesc înapoi la starea cea dintâi, și chiar la mai mult decât aceasta.

Slujba Utreniei amintește de cei trei tineri evrei credincioși care nu au dorit să accepte porunca regelui Nabucodonosor de a se închina idolului de aur ridicat de rege în Babilon. Drept pedeapsă, aceștia au fost aruncați într-un cuptor cu foc, încins de șapte ori, însă un înger a stins văpaia și a prefăcut-o în adiere răcoroasă de rouă. Văzând credința și vitejia lor, regele a fost nevoit să recunoască atotputernicia adevăratului Dumnezeu. În troparul acestei duminici sunt pomeniți acești tineri alături de profetul Daniel, care, pentru tăria credinței sale, a fost aruncat într-o groapă cu lei, însă aceștia nu l-au vătămat și, astfel, Daniel, „păstor leilor, ca unor oi s-a arătat”.

Cei trei tineri o prefigurează pe Maica Domnului, care nu s-a ars, cu toate că a purtat în pântece ­Focul Dumnezeirii, iar profetul Daniel este o prefigurare a ­Domnului Hristos, care a îmblânzit răutatea cea de fiară a oamenilor, aducând învățătura despre smerenie și blândețe. Acest lucru este arătat și în cântarea a 6-a de la Utrenie: „Daniel Prorocul, încleștând oarecând gurile leilor în groapă, a arătat că sălbăticia lumii, prin venirea lui Hristos, se va împăca cu pacea cea după buna plăcere a lui Dumnezeu”.

În cântarea a 4-a, aflăm că ­tinerii nu s-au ars în cuptorul ­Babilonului, pentru că nu erau înșelați de veninul păcatului, iar viața lor virtuoasă era mai de preț decât aurul. Acest metal, dacă este introdus în cuptor, se topește, însă virtuțile, fiind mai de preț decât aurul, nu i-au îngăduit focului să atingă pe acești tineri credincioși. Mai mult, canonul laudă și dreapta credință a lor, căci „nu s-au ars de foc pentru că cinsteau pe ­Făcătorul focului”, adică pe adevăratul Dumnezeu. 

Alipirea de Domnul mai mult decât de oameni

Condacul și icosul sărbătorii, care anul acesta sunt ale Înainteprăznuirii, având în vedere că suntem chiar în ziua de 20 decembrie, când începe perioada de preserbare a Crăciunului, sunt o laudă la ­adresa Fecioarei Maria, cea care Îl naște și Îl hrănește cu lapte pe Hrănitorul făpturii, Purtătorul de grijă al poporului ales și al celor trei ­tineri. Încă o dată se face o legătură între modul în care cei trei tineri au fost păziți de foc „mai presus de minte”, și Fecioara, care a născut pe Mesia mai presus de orice înțelegere și ­logică omenească.

Mai departe canonul sărbătorii îi fericește pe cei trei patriarhi, Avraam și Isaac și Iacob, care s-au arătat „temelii prorocilor și ai Legii și începători duhov­nicești ai harului prin credință”. Ultima cântare din canonul Utreniei vorbește despre Domnul Hristos Cel ce S-a născut și a sărăcit cu trupul, ca să cheme pe Adam și pe Eva, cei aflați în ­durere și sărăciți de har.

Slava de la Laude, de la sfârșitul Utreniei, ne dezvăluie cheia sfințeniei acestor drepți: „Adunarea învățăturilor Legii arată dumnezeiasca Naștere a lui Hristos, cea după trup, binevestind harul celor care au fost mai înainte de Lege, ca unora care prin credință au fost mai presus de Lege”. Așadar, cre­dința acestor oameni ai lui Dumnezeu i-a ajutat să se ridice deasupra înțelegerilor limitate și formaliste ale legii vechi și să fie vestitori ai Răscumpărării venite prin Mesia pentru cei care erau robi înțele­surilor slabe ale legii.

Relatarea evanghelică și imno­grafia acestei duminici sunt redate magistral în iconografia ortodoxă, unde avem marea scenă a arborelui lui Iesei. Pictată în stil monumental pe fațada de nord a bisericii Mănăstirii Voroneț, dar și la Moldovița, ­Humor, Sucevița, precum și la alte monumente ale artei medievale românești, această scenă ne prezintă genealogia Mântuitorului, pornind de la strămoșul Iesei, din care răsare o tulpină care se ramifică în mai multe crengi cu flori, iar în fiecare floare se află câte un strămoș al Domnului. ­Scena este îmbogățită cu numeroase elemente simbolice care însoțesc fiecare personaj în parte, ceea ce îi conferă picturii un profund caracter mistic și teologic.

Această duminică a Sfinților Părinți după trup ai Domnului este o adevărată sărbătoare a ­Vechiului Testament, a acelei perioade încărcate de așteptare și tensiune, de iubire și trădare, de mânie și milostivire. Credința puternică și o viață cât mai plăcută Domnului au fost podoabele drepților și ale profeților. Și mai mult decât acestea, încrederea și alipirea de Domnul mai mult decât de oameni. Mai sunt doar câteva zile până când vom primi iarași cel mai mare dar de ­Crăciun: pe Mântuitorul Iisus Hristos. Cu sufletul curățit de păcate prin Sfânta Spovedanie, cu inima bună și darnică, să-L întâmpinăm zicând: Vino, Doamne Iisuse, mântuiește-ne pe noi și lumea Ta! Amin!