Precum Mă iubeşte pe Mine Tatăl, așa vă iubesc și Eu pe voi

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcă­toșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcă­toșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Duminica a 19-a după Rusalii are în centru tema iubirii de vrăjmași, așa cum apare în Predica de pe munte, varianta din Evanghelia după Luca. În general, suntem obiș­nuiți cu varianta din Matei, în care Mântuitorul comentează poruncile Decalogului. De altfel, chiar contextul este diferit în cele două Evanghelii, deși conținutul predicii este același. Dacă la Matei, Hristos „S-a suit în munte și așezându-Se… îi învăța”, în Evanghelia după Luca Hristos ține cuvântul stând „în loc șes” (Luca 6, 17).

După o serie de fericiri și una de vaiuri, Mântuitorul Se îndreaptă spre tema iubirii vrăj­mașilor, care începe puțin mai devreme decât pericopa rânduită de Biserică să fie citită la Sfânta Liturghie. Deja dintr-un verset anterior (v. 27), Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ceea ce va repeta și în versetul 35.

Regula de supraviețuire în societatea contemporană

Hristos descrie întâi iubirea pământească, limitată. De o asemenea iubire sunt capabili chiar și păcătoșii, dar este un sentiment interesat, reciproc, înscris în calculul uman „ca mie să-mi fie bine, trebuie să răspund cu bine celor care îmi fac bine”. Hristos spune: „Și păcă­toșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei” (Luca 6, 32).

Trebuie să recunoaștem că reprezintă cea mai la îndemână poziționare a noastră față de ceilalți oameni. Este firesc să răspund prietenos celor care mi-au făcut un bine, un favor. Simt că trebuie să mă achit de orice obli­gație, ca și pe viitor să pot obține același răspuns favorabil.

Este interesant că în Evanghelii în mai multe texte observăm provocarea din partea Mântuitorului de a ne depăși această condiție a omului firesc, pământesc.

Deja din Vechiul Testament exista porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19, 18) și chiar „să-l iubiți pe străin ca pe voi înșivă” (Levitic 19, 34). Deși niciunde în Vechiul Testament nu se spune „să urăști pe vrăjmașul tău”, așa cum apare formulat în predica de pe munte în varianta Evangheliei după Matei (5, 43), totuși tradiția interpretativă iudaică se înscria în acest sens. De altfel, în Psalmi, orantul spune: „Urât-am adunarea celor ce viclenesc și cu cei necredincioși nu voi ședea” (Psalmul 25, 5) sau „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani” (Psalmul 138, 21-22). În Deuteronom, Dumnezeu Însuși poruncea fiilor lui Israel despre neamurile canaanite „să le nimicești… și să nu le cruți” (7, 2), iar spre finalul cărții Moise făgăduia: „Atunci Domnul Dumnezeul tău va întoarce toate blestemele acestea asupra vrăjmașilor tăi și a celor ce te-au urât și te-au prigonit” (30, 7). În Regula comunității din manuscrisele de la Qumran, esenienii erau învățați că trebuie „să iubească tot ceea ce El iubește și să urască tot ceea ce El leapădă”, „să-i iubească pe toți fiii luminii… și să-i urască pe toți fiii întunericului”.

Deși tindem de multe ori să punem ideea urii îndreptate împotriva vrăjmașilor pe seama mentalității din Vechiul Testament, iudaice, trebuie să recu­noaștem că, la fel ca iubirea pământească față de cei binevoitori nouă, și ura împotriva vrăj­mașilor ține de același registru firesc pământesc. Este regula de supraviețuire în jungla modernă.

Imitând pe Dumnezeu depășim orice barieră în calea iubirii aproapelui

O primă provocare din partea Mântuitorului pentru contemporani, dar și pentru noi, cei de astăzi, este să ne depășim limitele iubirii și urii firești, să scurtcircuităm ecuația firească. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă să facem bine și să dăm cu împrumut, fără să nădăjduim în schimb (Luca 6, 35), să imităm practic iubirea dezinteresată, care nu așteaptă reciproca, gestul gratuit care nu trebuie urmat de răsplată. În acest sens, Mântuitorul repetă îndemnul „iubiți pe vrăjmașii voștri” (Luca 6, 35). Prin aceasta imităm iubirea lui Dumnezeu, pentru că „El este bun cu cei nemulțumitori și răi”.

Pericopa de astăzi nu se oprește cu această provocare. De altfel, chiar de la începutul pericopei, mai este lansată o provocare, care rămâne însă nedezvoltată, dar pe care o putem urmări din alte texte evanghelice. „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Pus în contextul discuției despre iubire, acest îndemn provoacă depășirea iubirii pământești printr-o raportare la sine. Sensul este formulat în altă parte: „Să iubești… pe aproapele ca pe tine însuți” (Luca 10, 27; cf. Marcu 12, 31). Este interesant că citând din Legea Veche în predica de pe munte în varianta lui Matei, Mântuitorul se oprește cu citatul, lăsând deoparte com­parația „ca pe tine însuți” și adăugând în schimb ura împotriva vrăjmașului din tradiția interpretativă iudaică: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: «Să iubești pe aproapele tău» și să urăști pe vrăjmașul tău”.

Deși această problemă nu este discutată în Predica de pe munte mai pe larg, știm din contextul întrebării cărturarului ce presupune comparația cu aproapele. În primul rând, spunând Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul îi explică învățătorului de Lege că aproapele nu trebuie văzut doar etnic, cel de același neam. Chiar și un străin, ca în cazul samarineanului, este aproapele. Pe de altă parte, însă, Mântuitorul expune în întreaga ei forță porunca vechi-testamentară însoțită de comparație: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Dacă rămâneam la prima provocare, cea a scurtcircuitării iubirii pământești, prin iubirea vrăjmașului, puteam rămâne tot într-o oarecare limită. Îl puteam iubi pe vrăjmaș, dar mai puțin. 

Nu se iubește omul pe sine cât îl iubește Dumnezeu

Prin cea de-a doua provocare, etalonul este ridicat nefiresc. Un om obișnuit nu poate iubi pe nimeni ca pe sine, pentru că s-ar fragmenta între mii de ego-uri pe care le-ar pune alături pe piedestalul importanței, alături de al său. Și totuși, Mântuitorul plusează în tema iubirii cu această nouă etapă.

Cred însă că mai există o treaptă, explicitată în Evanghelia după Ioan. La Cina cea de Taină, în cuvântarea de des­părțire, Hristos ridică încă o dată ștacheta iubirii. Și atrage atenția că este ceva nou, ce depășește chiar și înălțimea Legii vechi. „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea… Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (15, 9). Etalonul este ridicat aici pe o culme amețitoare. Omul este provocat să iubească asemenea lui Dumnezeu, nu doar după măsura sa proprie. Să iubești pe alt­cineva - vrăjmaș, de pildă - nu numai ca pe tine însuți, ci așa cum Dumnezeu îl iubește, mi se pare realmente imposibil. Eu nu pot să iubesc ca sfinții, care erau oameni, cum aș putea să iubesc cum o face Dumnezeu?

Este cea de-a treia provocare pe tema iubirii aruncată de Mântuitorul celor care vor să-L urmeze. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că iubirea lui Dumnezeu pentru oameni seamănă cu o iubire (eros, atenție, nu agape) maniacă, o iubire nebunească, una, așadar, care iese din toate tiparele. „Nu există nimeni, nici unul dintre cei care iubesc trupește, oricât de maniac ar fi, care să aibă atâta pasiune pentru cel iubit, așa cum are Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre” (Către Teodor cel căzut și despre pocăință, cuvântul întâi, 14.29-31, Sources Chrétiennes 117, p. 162).