Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31 Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar
Rămânem în Adevăr prin unitatea credinţei
Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) In. 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
În perioada pascală contemplăm taina divină a iconomiei mântuirii lumii călăuziţi de Evanghelia Sfântului Ioan Teologul, o „evanghelie duhovnicească“ după expresia Sfântului Chiril al Alexandriei. Rugăciunea Arhierească a lui Hristos din capitolul al 17-lea este explicată în Duminica a 7-a după Paşti prin aducerea aminte de Primul Sinod Ecumenic al Bisericii. Astfel, în această duminică prăznuim şi pe cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325. Mesajul central este cel al cunoaşterii lui Dumnezeu şi al unităţii în iubire a comunităţii creştine.
Rugăciunea arhierească a lui Hristos
După marea cuvântare de despărţire de ucenicii Săi din capitolele 13-16, în capitolul al 17-lea Sfântul Ioan Teologul redă rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani, rugăciune care marchează începutul evenimentelor ce culminează cu preamărirea lui Hristos prin Pătimiri şi Înviere. Întrucât „a venit ceasul“ (17, 1), Hristos, ca un nou Moise (a se vedea rugăciunea acestuia în Deuteronom cap. 33), înalţă către Tatăl ceresc o rugăciune cutremurătoare pentru Sine Însuşi (v. 1-5), pentru ucenicii Săi (v. 6-19) şi pentru toţi cei care vor crede în El prin cuvântul lor (v. 20-23), ca toţi să fie împreună cu El, în slava vieţii veşnice (v. 24-26), şi mai ales „ca toţi să fie una“ (v. 11. 21). De o profunzime teologică extraordinară, rugăciunea lui Hristos a fost înţeleasă de exegeza creştină ca fiind rugăciunea Sa în calitate de Arhiereu. Sfântul Chiril al Alexandriei, de pildă, consideră că în Ioan 17, Iisus Se roagă ca arhiereu, mijlocind pentru popor. În rugăciunea Sa, Hristos arată ascultarea Sa deplină şi unitatea Sa cu Tatăl, alegerea ucenicilor din lume, misiunea lor şi unitatea lor în dragoste întemeiată pe comuniunea de iubire cu Hristos şi cu Tatăl.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este experiere a lui Dumnezeu
Într-o frază extrem de concisă de la începutul rugăciunii arhiereşti, Sfântul Ioan Teologul notează cuvintele lui Hristos despre esenţa şi scopul vieţii celei noi ca fiind cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hristos - Cel pe care Tatăl Îl trimite în lume (Ioan17, 3). Deşi exprimarea este cât se poate de simplă şi de clară, întrebarea care preocupă pe interpreţi este în legătură cu natura acestei cunoaşteri. Într-o înţelegere îngustă, cunoaşterea de care este vorba aici ar putea fi redusă la informaţiile revelate de Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Există astăzi o puternică tendinţă de a reduce creştinismul la o învăţătură, la o serie de precepte şi de aici la o simplă morală. Desigur, de aici şi până la a demonstra că nu e nevoie de Hristos pentru a fi moral nu e decât un pas. Dar creştinismul nu poate fi redus la o simplă învăţătură, fie ea şi revelată, şi nici la o simplă morală. Ceea ce lumea a primit prin Întruparea Fiului nu este doar învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu Care Se revelează pe Sine ca Tată şi nici doar despre Dumnezeul treimic - „structură a supremei iubiri“ (Pr. Dumitru Stăniloae). În Epistola către Coloseni Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi“, ca nefiind alta decât: „Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei“ (1, 26-27). Aşadar, taina iconomiei mântuirii lumii se descoperă nu doar în Înomenirea lui Dumnezeu şi în revelaţie, ci în unirea tainică a lui Hristos cu fiecare suflet care doreşte să-L primească. Încă de la botez, scrie Sfântul Marcu Ascetul, Hristos Se sălăşluieşte în inima celui botezat ca într-un tron. El este prezent permanent în creştin, făcându-Se vădit în viaţa credinciosului pe măsura împlinirii poruncilor. În cartea Faptele Apostolilor creştinismul este numit „cale“ (9, 2), dar nu e vorba de o cale exterioară, nici de o imitaţie morală, ci de un urcuş spiritual, de un traseu duhovnicesc împreună cu Hristos şi mai ales în Hristos. Creş-tinismul este viaţa în Hristos şi cel mai clar exprimă această realitate Sfântul Apostol Pavel care, pentru a sublinia acest adevăr, într-un anumit fel, „abuzează“ de expresia „în Hristos“ în epistolele sale. Verbul grecesc gignosko din textul Sfântului Ioan are înţelesul general de „cunoaştere“, dar în contextul din capitolul 17 nu este vorba de o cunoaştere doar raţională, intelectuală, ci de o „cunoaştere prin experienţă personală, directă şi care implică o continuitate a relaţiei“ (Louw-Nida, Greek - English Lexikon of the New Testament). Exegeza patristică subliniază limpede acest aspect. Bunăoară, Sfântul Chiril al Alexandriei în exegeza sa la acest text notează: „Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinţilor (de Scripturi) nefolositoare, poţi înţelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinţii ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci faţă de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viaţa veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranţă adevărat, căci cunoaşterea e viaţă, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică, prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de viaţă făcător“. Aşadar, cunoaşterea înseamnă aici întâlnire, experienţă duhovnicească, comuniune cu Dumnezeu. Este vorba de o cunoaştere prin participare, empirică, şi nu doar de una teoretică. Acesta este un adevăr asupra căruia trebuie să revină mereu intelectualul credincios şi mai cu seamă teologia academică. Doar o cunoaştere raţională care să nu conducă spre făptuire este o anti-teologie. Evagrie Ponticul nota că teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă e teolog. De asemenea, în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul o teologie fără de lucrare este o teologie demonică. Probabil că supranumele „Teologul“ dat autorului Evangheliei a patra nu se datorează doar felului unic în care el descrie activitatea lui Hristos şi redă cuvintele Sale, ci mai ales faptului că, în Evanghelia sa, Sfântul Ioan accentuează cum nu se poate mai bine faptul că viaţa cea nouă adusă de Fiul lui Dumnezeu Întrupat este una în care predominantă este experienţa directă, vie a lui Dumnezeu.
„Ca să fie una, precum suntem şi Noi“
Unitatea fiinţei dumnezeieşti este sursă şi model al unităţii comunităţii creştine. Iubirea însemnă comuniune, unitate. Situaţia de a fi mădulare vii ale Trupului lui Hristos - care este Biserica, după imaginea promovată de Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale - presupune, desigur, unitatea credincioşilor. O astfel de înţelegere a trăirii creştine o putem regăsi în viaţa primei comunităţi creştine din Biserica-mamă de la Ierusalim: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una…“ (Fapte 4, 32). Iar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în secţiunea despre harisme din Epistola I către Corinteni de diversitatea darurilor în unitatea aceluiaşi Duh (1 Corinteni 12, 4) şi subliniază că harismele trebuie lucrate „spre zidire“ a întregului (1 Corinteni 14, 26). Aşadar, este nevoie de conştiinţă eclesială, conştiinţă care este rezultatul comuniunii în iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Pericolul dezbinării este un risc permanent. Căderea din iubire duce la pierderea comuniunii, la autonomizare, şi astfel, inevitabil, la dezbinare. Acelaşi mare Apostol atrage atenţia clericilor din zona Efesului asupra pericolului dezbinării care poate veni din afară, dar şi din interior: „Căci după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20, 29-30). „Răstălmăcirea învăţăturii“ de care vorbeşte aici Apostolul vizează încercarea de a pătrunde tainele iconomiei mântuirii în afara comuniunii cu Dumnezeu. O astfel de încercare este sortită întotdeauna eşecului. Istoria ereziilor cu care s-a confruntat comunitatea creştină este o istorie a unor astfel de încercări. În afara trăirii vii întru Hristos, în afara comuniunii în iubire, dogmele credinţei creştine pot fi răstălmăcite. În acest sens, în epistolele pastorale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „învăţătura cea sănătoasă“ (2 Timotei 4, 3; Tit 1, 9; 2, 1) care trebuie păstrată şi ferită de orice răstălmăcire (1 Timotei 4, 1; 6, 3-5). În general, Sfinţii Părinţi au legat dezbinarea de erezie. Aşadar ortodoxia înseamnă nu numai o anumită învăţătură, ci dragoste smerită. Dra-gostea smerită este condiţia rămânerii în adevăr, iar acesta din urmă nu este un concept gol, ci o persoană este Hristos - „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan14, 6). Asemenea lui Hristos în grădina Ghetsimani, Biserica se roagă în fiecare dumnezeiască Liturghie pentru unitatea (gr. enoteta) credinţei, adică pentru rămânerea în dragostea şi comuniunea cu Hristos.
Sinodul ecumenic - expresie a comuniunii în dragoste
Prăznuirea în această duminică a Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325 nu este deloc întâmplătoare. Biserica se raportează la acest moment pentru a arăta efortul împlinirii rugăciunii lui Hristos pentru unitatea urmaşilor Săi, în istorie. Aşa cum se ştie, în faţa pericolului ereziei lui Arie, care considera că Hristos nu este Dumnezeu, ci doar o creatură specială, Biserica a adunat 318 episcopi în cetatea Niceii (Asia Mică - astăzi Iznik în Turcia) pentru a răspunde acestei situaţii. Aceştia s-au adunat nu pentru a ajunge la un acord raţional, negociind diferitele argumente teologice, ci pentru a mărturisi ceea ce ei trăiau, şi anume Adevărul despre Persoana Fiului. După mărturiile vremii, mulţi dintre episcopii participanţi păstrau pe trupul lor semnele schingiuirilor din epoca prigonirii Bisericii, epocă care abia se încheiase. Acest lucru subliniază şi mai mult calitatea de mărturisitori ai Adevărului pe care au avut-o Părinţii la Niceea, Adevăr pentru care erau gata să plătească chiar cu preţul propriei vieţi. Etimologic termenul „sinod“ vine de la grecescul synodos, care este format din prepoziţia syn = „împreună“, şi cuvântul odos = „drum“, „cale“, însemnând deci, „a merge împreună pe aceeaşi cale“. Tradiţia creştină a sinodului urcă până în vremea apostolică, primul sinod ţinut vreodată fiind considerat cel de la Ierusalim (anul 48 sau 49 d.H., după alţii 50, chiar 51), numit „sinodul apostolic“, despre care pomenesc Sf. Luca (Fapte cap. 15), dar şi Sf. Apostol Pavel (Galateni 2, 1-10). La acest prim sinod, reprezentanţii Bisericii adunaţi au hotărât ca cei convertiţi dintre păgâni să poată deveni creştini fără să mai observe prevederile Legii mozaice, răspunzând astfel ereziei iudaizante, care dădea acelor precepte valoare soteriologică. După acest model, Biserica a convocat sinoade ecumenice sau soboare de episcopi din toată lumea creştină, care reprezentau diferitele comunităţi locale, pentru a răspunde împreună la provocările diferitelor erezii care au apărut de-a lungul timpului. Aşa cum am amintit, principiul sinodal de conducere a Bisericii, şi sinodul ecumenic - ca for suprem, nu trebuie înţeles ca o adunare în care se iau hotărâri în funcţie de argumente raţionale şi de dezbateri doar omeneşti, ci mai mult în sensul întâlnirii în comuniune de iubire şi, în acest cadru, de mărturisire a adevărului. Asemenea cu participanţii la primul sinod al Bisericii, şi participanţii la celelalte sinoade, ulterioare, au avut conştiinţa faptului că nu ei singuri, ci asistaţi şi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu au luat anumite hotărâri. De aceea şi formula de la Ierusalim: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“ (Fapte 20, 28) este folosită în hotărârile finale ale sinoadelor ecumenice.
Duminica aceasta este una din ultimele duminici din ciclul penticostarului, următoarea fiind chiar duminica praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. Fiind duminica de după Înălţarea Domnului, ea transmite ideea că Hristos nu a părăsit lumea, ci ne invită permanent la cunoaşterea şi comuniunea cu El în cadrul eclesial. Biserica ne invită să nu ne mulţumim cu o cunoaştere teoretică despre Hristos. Să nu reducem credinţa creştină la informaţii de tot felul (biblice, istorice, chiar teologice), ci, în sens biblic, suntem chemaţi la o cunoaştere mai adâncă prin participare, prin experiere directă şi personală. Doar aşa vom putea rămâne în Adevăr, doar aşa vom putea să rămânem în „unitatea credinţei şi părtăşia Duhului Sfânt“. Cunoaşterea prin experienţă şi rămânerea în unitate sunt în interdependenţă. Cunoaşterea falsă (sau înşelarea) şi dezbinarea sunt, de asemenea, legate între ele. Aşadar, numai viaţa autentică în Hris-tos ne poate asigura vieţuirea în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, comuniune care începe aici, dar se continuă în „viaţa de veci“.