„Să avem nădejde şi curaj de a-L preamări pe Iisus Hristos”

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Sfânta Evanghelie de astăzi (Matei 14, 22-34), din Duminica a 9-a după Rusalii, o găsim redată pe scurt la Sfinţii Evanghelişti Marcu (6, 45-51) şi Ioan (6, 15-21); toţi însă ne relatează minunea potolirii furtunii de pe mare la „intervenţia”

Mântuitorului Iisus Hristos şi că ea s-a petrecut în alt context, şi anume: înmulţirea pâinilor şi săturarea mulţimii în pustie (Matei 14, 17-21).

În câteva cuvinte, Sfânta Evanghelie după Matei ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos ­retras în munte ca să se roage în singurătate, dar după spusele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan aflăm că mulţimile doreau „să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (6, 15) fiindcă le săturase, prin urmare, nu pentru darul duhovnicesc pe care l-au primit de la Fiul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său; de fapt, după cum bine cunoaştem, misiunea Sa dumnezeiască în lume depăşea orice demnitate omenească de pe pământ; mai apoi, Iisus i-a silit să treacă cu corabia pe celălalt ţărm al mării (Matei 14, 22), spre Betsaida (Marcu 6, 45), sau spre Capernaum (Ioan 6, 17), iată că s-a stârnit un vânt puternic ce le-a pus viaţa Sfinţilor Apostoli în pericol de moarte; însă, în cele din urmă, Iisus i-a salvat pe toți, inclusiv pe Petru, care s-a aventurat pe mare, bineînţeles cu acordul lui Iisus Hristos, dar cu îndoială în suflet în puterea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, fapt ce a dus la pericolul de a-şi pierde viaţa; pentru acest motiv, Mântuitorul Hristos l-a apostrofat pe Petru prin cuvintele: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai ­îndoit?” (Matei 14, 31); după salvarea lui Petru, după dorinţa Mântuitorului, şi vântul de pe mare s-a potolit (Matei 14, 30); şi iată că din încercarea credinţei lui Petru a izvorât şi tema ­cuvântului nostru de astăzi.

Ce este încercarea?

După Noul Dicţionar Universal al Limbii Române (Bucureşti, 2008, p. 732), încercarea ar fi o „probă, verificare, dificultate” în care este pus cineva, în orice domeniu de activitate, pentru a se constata nivelul de pregătire al celui care se află în faţa unui asemenea „examen” al vieţii; în cazul Sfintei Evanghelii de azi, încercarea tăriei în credinţă a Sfântului Apostol Petru (Matei 14, 29-31).

Cu toate că în Vechiul Testament avem nenumărate exemple de încercare în credinţă, ne vom referi numai la două dintre acestea: Încercarea în credinţă a lui Avraam, care, la porunca lui Dumnezeu, a fost dispus să-l ­sacrifice (să-l aducă jertfă) pe fiul său Isaac (Facerea 22, 1-13); ­Încercarea răbdării în credinţa în Dumnezeu a lui Iov (Iov, cap. 1 şi 2), care după umilinţă şi ­suferinţă, i-a adus binecuvântare, spor în casă şi în cele materiale, dar şi lungime de zile (Iov 42, 10-17).

Noul Testament este plin de exemple de încercare în credinţă. Ne vom referi, în primul rând, la Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, care, în calitate de Om adevărat, a fost ispitit ­(încercat) de către diavolul în ­două importante momente din viaţa Sa pământească: la începutul şi la încheierea activităţii Sale mântuitoare din lume. La început, se cunoaşte bine de către mulţi dintre noi că, după ce Iisus Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în vederea misiunii Sale între oameni, s-a apropiat de El satana şi, prin cele trei ispitiri, a încercat să-L oprească din acţiunea Sa mântuitoare (Matei 4, 1-10), însă Iisus Hristos a respins ispita şi a slujit lui Dumnezeu (Matei 4, 10). A doua mare şi ultima încercare a lui Iisus Hristos a fost în Grădina Ghetsimani, în faţa jertfei Sale trupeşti, când I-a cerut Tatălui ceresc dacă este cu putinţă să treacă de la El paharul suferinţelor. Era, de fapt, o ispită din partea celui rău, ca să nu-şi poată îndeplini Iisus Hristos jertfa Sa mântuitoare. Însă, tot în aceeaşi clipă, Iisus S-a lăsat în voia lui Dumnezeu (Matei 26, 39; Marcu 14, 35-36 şi Luca 22, 42-45), care l-a întărit (Luca 22, 43) să-şi ducă misiunea jertfelnică de pe Lemnul Crucii - mântuirea sufletelor noastre.

Din rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani reiese legătura strânsă dintre Dumnezeu - Fiul şi Dumnezeu - Tatăl (Ioan 17, 4-5). În final, S-a rugat pentru Sine, pentru Sfinţii Apostoli, pentru creştini, pentru unitatea ­întregii omeniri. Tot în contextul patimilor Sale, Iisus Hristos a făcut unele referiri la viaţa urmaşilor Săi în credinţă, dându-le sfaturi pentru supravieţuirea lor în încercările ce vor veni în viitor peste ei. Întâi de toate, le-a spus că ei, clericii şi creştinii, au fost aleşi ca ucenici ai Lui de către El Însuşi (Ioan 15, 16); că la baza înţelegerii între creştini stă iubirea reci­procă (Ioan 15, 12-13 şi 17); că urmaşii lui Hristos trebuie să se aştepte la mari încercări în viaţă (Ioan 15, 18; 15, 20 şi 23; 16, 2-3); dar toate acestea ce se întâmplă şi se vor întâmpla, „ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor (în Legea ­Veche): «M-au urât pe nedrept» (Ioan 15, 25). Atenţionarea Mântuitorului, pe care a făcut-o urmaşilor Săi cu privire la încercările şi persecuţiile care vor urma asupra lor, se observă limpede şi din următorul text: „Adevărat, adevărat vă zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Cu toate că Iisus Hristos prevedea soarta tristă a creştinilor, încheie aceste prorociri sumbre pentru urmaşii Săi printr-un ton optimist: „Dar ­îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Este tonul optimismului creştin, sugerat de către Mântuitorul Hristos şi prin promisiunea trimiterii în lume a ­Duhului Adevărului, a Duhului Sfânt (Ioan 15, 26-27; 16, 13-14), întâmplată în ziua Cincizecimii, la Rusalii (Faptele Apostolilor, cap. 2), cu scopul de a-I continua misiunea lui Iisus Hristos în ­lume până la sfârşitul veacurilor, prin Biserica întemeiată de El, prin Sfintele Taine săvârşite, prin urmaşii Săi slujitori: apostoli, episcopi, preoţi şi diaconi, prin succesiunea apostolică neîntreruptă.

Încercarea credinţei prin martiriu

După cum se ştie, prevestirile Mântuitorului cu privire la persecutarea creştinilor s-au adeverit foarte curând. De pildă, este bine cunoscut episodul uciderii Sfântului Arhidiacon Ştefan (în anul 36 e.n.), primul martir creştin (de pe vremea Sfinţilor Apostoli), care după ce L-a apărat pe Iisus Hristos şi învăţătura Sa în faţa Sinedriului din Ierusalim, fiind socotit „vrednic” de moarte, a fost pedepsit prin ucidere cu pietre. Cu toate acestea, în timp ce se arunca cu pietre în el, s-a rugat zicând: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu” (Fapte 7, 59). Și, ca jertfa sa să fie bine primită de Dumnezeu, a îngenuncheat şi „a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor [ucigaşilor lui] păcatul acesta” (Fapte 7, 60). A fost un gest de iubire supremă pentru persecutorii săi, precum şi Iisus Hristos S-a rugat pentru cei care-L răstigneau ­(Luca 23, 34).

Din rândul Sfinţilor Apostoli, cărora credinţa le-a fost încercată prin martiriu, pomenim, între alţii, pe Sfântul Apostol Petru, răstignit la Roma, la dorinţa sa, cu capul în jos (în 29 iunie, anul 67), fiindcă nu se considera vrednic să fie răstignit asemenea Mântuitorului; pe Sfântul Apostol ­Pavel, Apostolul Neamurilor, martirizat în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru (29 iunie 67), ­întrucât era cetăţean roman, i s-a făcut „favoarea” de a fi martirizat prin tăierea capului; pe Sfântul Apostol Andrei, şi el ­răstignit, dar pe o cruce în formă de X, în localitatea Patras (Grecia de azi), tot pe vremea împăratului Nero (54-68).

În acelaşi timp, dintre martirii Bisericii primare mai amintim pe Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, care după umiliri şi bătăi şi după ce a mărturisit că este creştin, înainte de martiriu prin foc şi sabie (la 23 februarie 155), a rostit o lungă rugăciune închinată lui Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos, dar şi Sfântului Duh, prin care a mulţumit pentru „darul” care i s-a oferit de a fi ­învrednicit să ia „parte cu ceata mucenicilor la paharul ... lui ­Hristos ..., spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt” (xxx, Actele martirice, traducere de pr. prof. Ioan Rămureanu, ­Bucureşti, 1997, p. 37). O jumătate de veac mai târziu (în 7 martie 203), pe vremea împăratului Septimiu Sever (191-211), au pătimit moarte martirică tinerele mame, matroana Perpetua (care şi-a alăptat copilul şi în închisoare) şi Felicitas, sclava celei dintâi (care şi ea, la rându-i, a născut o fetiţă în închisoare, fiind de abia în luna a opta de sarcină); mărturisindu-L pe Hristos şi nedezicându-se de învăţătura Sa, au fost martirizate, fiind date „mâncare” fiarelor într-o arenă din Cartagina (Ibidem, pp. 104-131).

Și pământul ţării noastre a fost binecuvântat cu martiri pentru Hristos; din mulţimea acestora îl amintim mai întâi pe ­Sfântul Sava Gotul. Pentru statornicia sa în credinţă şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos a fost martirizat la 12 aprilie 372, în râul Buzău. Iată cum ni se descrie martiriul său: „Atunci l-au coborât în apă pe cel care mulţumea şi preamărea pe ­Dumnezeu [pe Sava] - căci până la sfârşit i-a servit lui Duhul - şi aruncându-l şi punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. Şi săvârşindu-se astfel prin lemn şi apă, el a păstrat curat semnul mântuirii, fiind de 38 de ani” (Ibidem, pp. 320-321). În curgerea istoriei noastre sunt vrednici de pomenit ierarhii transil­văneni, mărturisitori ai credinţei ortodoxe în faţa prozelitismului calvin, Ilie Iorest ­(† 1678) şi Sava Brancovici ­(† 1683), Sfinţii Brâncoveni: voievodul Constantin cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, decapitaţi la Constantinopol, în 15 august 1714, pentru că n-au vrut să-şi părăsească credinţa străbună (ortodoxă); pe cei care au luptat împotriva prozelitismului catolic din sec. XVIII; călugării Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara (Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, ed. a II-a, Iaşi, Editura Trinitas, 2000, 246 p.). Nu departe de ­deceniile trecute, mulţi clerici şi credincioşi ortodocşi au suferit umiliri, bătăi, schingiuiri şi moarte în închisorile comuniste, pe care, pentru apărarea credinţei strămoşeşti, prin jertfa lor supremă, îi putem socoti neomartirii noştri. Acestea sunt doar câteva exemple şi modele de încercări în credinţă ale unor creştini din Biserica universală, precum şi din Biserica noastră străbună.

Cei slabi sau căzuţi din credinţă

Deşi au existat acele modele reprezentative demne de urmat, cunoaştem însă şi căderi din demnitatea de a fi ucenici ai lui Iisus Hristos. Este concludent de a fi pomenit, în primul rând, Apostolul Iuda Iscarioteanul, vânzătorul Domnului, care, după acest nefericit gest, n-a avut puterea şi curajul să-şi mărturisească păcatul, fiindcă Iisus l-ar fi iertat. Neavând şi neîncercând această comuniune cu Învăţătorul său, a căzut în păcatul deznădejdii şi, astfel, şi-a pus capăt zilelor, osândindu-se pentru ­vecie (Matei 27, 3-5).

Al doilea caz este Sfântul Apostol Petru, care, în perioada Patimilor Mântuitorului, s-a lepădat de trei ori de El, trezindu-se la realitate abia la cântatul cocoşului, când a regretat renegarea lui Iisus Hristos (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 59-62). El, însă, nepierzându-și nădejdea în Fiul lui Dumnezeu, pe care, mai apoi, a şi mărturisit-o din adâncul ­fiinţei lui, Mântuitorul l-a repus în treapta Apostoliei (Ioan 21, 15-17), onorând-o cu multă demnitate până la moartea sa ­martirică pomenită mai sus.

Nu putem să nu recunoaştem că, în „focul” persecuţiilor din primele veacuri creştine, mulţi urmaşi ai lui Iisus Hristos s-au lepădat de El pentru a putea rămâne în viaţă, o atitudine neplăcută lui Dumnezeu. Unii dintre aceştia, după ce persecuţiile s-au mai potolit, au revenit în sânul Bisericii creştine, ducând o viaţă de căinţă continuă până la moarte. Exemple de lepădare de credinţă din diferite motive personale au fost pe tot parcursul istoriei omenirii, manifestate prin necredinţă, prin negarea lui Dumnezeu, dar cei mai mulţi se află în rândul marilor păcătoşi care, prin viaţa lor în afară de morală, nu cred în Dumnezeu şi în darurile Sale binefăcătoare, duhovniceşti pentru oameni.

Reîntoarcerea la credinţă

În viaţa de fiecare zi, constatăm că mulţi oameni se reîntorc la Dumnezeu numai după ce au avut necazuri în viaţă: neîmpliniri, boli, accidente, morţi năprasnice în familie. Aceasta este viaţa aşa-zisului creştin „de ocazie”. Atunci când are interesul să rezolve o problemă, face rugăciuni, plăteşte slujbe la preot şi, în cel mai fericit caz, se mai spovedeşte, dar poate, din pricina marilor sale păcate, nu mai ajunge să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului şi să se împace cu El. Și dacă din întâmplare sau din încercarea lui Dumnezeu i se îndeplinesc gândurile după ce şi-a ajuns scopurile, uită iar de Binefăcătorul său, până la o nouă încercare care ar putea să-i fie fatală. Acesta este „omul zilelor noastre”, omul interesului, omul care are tupeul şi neruşinarea de a-şi negocia viaţa pământească cu Dumnezeu, fără însă să mai poată face ceva pentru viaţa cea veşnică, pe care, cu siguranță, o să şi-o piardă.

Şi atunci ce trebuie să facem? Să avem credinţă puternică în Dumnezeu; să-L mărturisim cu râvnă şi din inimă pe Dumnezeu, pentru că, după spusele aceluiaşi Sfânt Apostol Pavel, atunci ne vom mântui (Romani 10, 2 şi 9); să avem nădejde şi curaj de a-L preamări pe Hristos, fiindcă El ne-a încredinţat înainte de a Se înălţa la cer prin cuvintele că este mereu cu noi, creştinii, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20); să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Luca 10, 27), dar, mai mult decât atât, şi pe vrăjmaşii noştri, ­fiindcă aceasta este o serioasă condiţie pentru a ne putea mântui (Matei 5, 44-45); să ne rugăm lui Dumnezeu din adâncul inimii noastre, pentru că numai aşa ni se vor împlini cererile, după cuvântul Său care zice: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere primeşte; cel ce caută află; şi celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Legat de rugăciune este şi postul, care după spusele Sfântului Vasile cel Mare „poate întoarce pe om la Dumnezeu”. Mai explicit ne arată Mântuitorul că de anumite păcate grele nu putem scăpa, de diavolul, „decât numai prin rugăciune şi prin post” (Marcu 9, 29). La toate acestea trebuie să adăugăm faptele noastre bune (Iacob 2, 14 şi 17), adică „să nu încetăm de a face binele” (Galateni 6, 9), să urmăm „cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi” (I Tesaloniceni 5, 15), prin urmare, a săvârşi faptele milei creştine. Iată doar câteva puncte de „reper” ce trebuie să fie în viaţa noastră de creştin în modernitate. Sunt îndemnuri pe care ni le-a făcut Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinţii Săi Apostoli şi urmaşii acestora: episcopii, preoţii şi diaconii, care au drept scop îndeplinirea misiunii noastre creştine în lume după poruncile lui Dumnezeu care ne duc la desăvârşire şi la ­izbăvirea sufletelor în veşnicie ­(I Tesaloniceni 5, 23). Amin!